Leonard Relea

miercuri

11

aprilie 2018

0

COMENTARII

Haruki Murakami și o confesiune care dezarmează

Scris de , Postat în Carte, Exclusiv

haruki murakami

Meseria de romancier”, un volum semnat de Haruki Murakami, apărut la editura Polirom, 2016, este o confesiune, o introspecție care pe unii cititori îi va dezamăgi, iar pentru alții va fi ca un fel de invitație în ”Universul Murakami”.

 

Miercuri, 11 aprilie 2016

 

Majoritatea celor care au scris despre acest volum îl consideră o culegere de eseuri. Eu îl văd ca pe un interviu ale cărui întrebări nu au fost transcrise.

În cele 12 capitole ale cărții, Murakami vorbește cu sinceritate despre el, vorbește fără patimă despre lumea scriitorilor, despre cărțile sale, despre personaje, despre temeri, despre eșecuri și succese.

Meseria de romancier” nu este un manual despre scris, așa cum s-ar putea crede la prima vedere. Scriitorul japonez a considerat că după mai bine de 30 de ani de carieră trebuie să vină în fața cititorilor și să le spună cine a fost, cine este și cum s-au ”născut” cărțile sale.

Încă din primul capitol, Haruki Murakami face un portret al scriitorului, un portret prin care încearcă să demonstreze că un autor de cărți nu este neapărat un om special. A ”scrie” nu e un lucru atâta de greu cum se crede.

”A spune că «oricine poate scrie un roman» este, după părerea mea, nu o calomnie, ci mai degrabă un elogiu. (…) Nu-i atât de greu să scrii un roman sau două. Să scrii continu, să-ți câștigi traiul scriind romane, să supraviețuiești ca romancier – abia asta este o treabă cât se poate de anevoioasă”. (p. 11 – 12)

Pentru a justifica faptul că romancierii nu trebuie văzuți ca având calități ieșite din comun, Murakami punctează câteva pagini mai departe: ”Personal, nu cred că oamenii cu mintea brici sau enciclopediile ambulante se simt atrași să scrie romane. Scrisul de romane, ca și povestitul de povești, sunt activitați care necesită o viteză redusă. Ca să descriu această viteză așa cum o percep eu, aș spune că scrisul e un pic mai rapid decât mersul pe jos, dar mai încet decât mersul pe bicicletă”. (p. 15)

Plecând de la aceste demonstrații, scriitorul japonez nu scapă ocazia de a fi ironic cu criticii literari. Prin comparație cu părerile lui G.G. Marquez despre critici, Murakami utilizează ironia fină. Pare că pune pe o poziție de inferioritate scriitorul dar lovește direct și fulgerător în critici.

”Destul de mulți critici literari nu pot înțelege un anumit tip de romane sau povestiri. Sau, chiar dacă le înțeleg, nu le pot exprima sub forma unei teorii. Unul dintre motive ar putea fi acela că, general vorbind, sunt mai deștepți decât romancierii, iar mintea le merge prea repede.”

Pentru cei care vor să scrie, Murakami are câteva sfaturi simple: să citească orice, să citească mult, să fie atenți la tot ce întâmplă în jurul lor pentru a putea aduna imagini și sentimente, să cunoască mulți oameni, să scrie liber, fără constrângeri, fără dorința de a imita, să-și găsească stilul propriu de a scrie, cu enunțuri clare, să recitească, să corecteze de mai multe ori și, nu în ultimul rând, să-și facă un program zilnic de lucru.

Aceste sfaturi sunt dezvoltate pe parcursul volumului, Haruki Murakami povestind despre felul în care procedează el. Recunoaște că nu l-a învățat nimeni să scrie. Până pe la 30 de ani nici măcar nu s-a gândit că va face așa ceva. Era bucuros să-și poată menține afacerea, un bar cu muzică de jazz, care îi dădea destule bătăi de cap. Într-o zi, aflându-se pe un teren de baseball și privind un meci al echipei preferate, pur și simplu i-a trecut prin cap gândul că ar putea să scrie romane. S-a întors acasă și a început să scrie. A scris pentru că a crezut în el și în forța de a da viață cuvintelor pe hârtie.

„Am urmărit meciul tolănit, bând bere.(…) Cerul senin era superb, berea, dulceagă și rece, iar mingea albă ieșea clar în relief pe fundalul ierbii de un verde cum nu mai văzusem de mult. (…) Sunetul bâtei la contactul cu mingea a reverberat superb pe tot stadionul. Spectatorii răzleți au aplaudat. Chiar atunci, mi-a trecut ceva prin minte, fără legătură cu nimic: Ah, cred că și eu aș putea scrie romane”. (p.37)

Așa s-a născut primul roman, ”Ascultă cum cântă vântul”, al cărui manuscris, recitindu-l după câteva luni, i-a produs și prima dezamăgire deoarece prin comparație cu literatura momentului nu părea interesant. A continuat să exerseze, scriind chiar și în limba engleză până când și-a definit stilul propriu. După alte câteva luni a reluat romanul și l-a rescris. Amintindu-și de acele momente, Murakami spune: ”Cât timp am lucrat la roman, am avut mai degrabă senzația de a «cânta muzică», decât aceea de a «scrie un text». Este o impresie pe care și acum o prețuiesc foarte mult”. (p.45)

Este romanul de debut care îi va aduce și primul premiu literar. Va fi impulsul care îl va arunca în valurile vieții literare. Valuri care îi vor provoca și dezamăgiri în decursul celor peste 30 de ani de activitate.

Privind în urmă fără resentimente, Haruki Murakami realizează că premiile sunt o falsă recunoaștere a valorilor: ”Cu premiu sau fără, romanele mele ar fi fost cam la fel: apreciate de același tip de cititori și socotite enervante în aceeași măsură de către ceilalți”. (p. 59)

De fapt, cititorii sunt singurii în care scriitorul japonez are încredere și îi respectă necondiționat.

Cel mai important este să ai cititorii buni”, spune la un moment dat și continuă că prin comparație cu cei care cumpără cărți, orice fel de distincție este fără valoare. Ideea importanței cititorilor pentru a valida opera unui scriitor revine de mai multe ori pe parcursul cărții.

”Nu este rolul autorului să afirme valoarea lucrărilor lui. Cei care pot emite o judecată sunt, nu mai e nevoie să o spun, cititorii. (…) Autorului nu-i rămâne decât să accepte realitatea în tăcere”. (p. 145)

Citiți și: Scriitor e cel care scrie sau cel care este citit?

După cum se poate observa, confesiunea lui Haruki Murakami pare mai greu de digerat decât romanele sale. Pentru un autor tradus in 50 de limbi și cu milioane de volume vândute, meseria de a scrie romane pare ceva destul de banal.

Sinceritatea și modestia sa dezarmează practic pe oricine ar avea vreo replică. Nu se declară deținătorul adevărului absolut, nu are pretenția că poate învăța pe cineva cum să scrie sau cum să-și trăiască viața, nu deține secrete care să te facă mai deștept sau mai iubit. Poate doar să povestească despre el. Dar evită să se expună public. Nu-i plac aparițiile la televiziune și nici interviurile. Se spune că la un moment dat, după lansarea unui roman, a oferit autografe stând după o perdea.

Cred că ”Meseria de romancier” este o carte care se adresează în primul rând CITITORILOR operei lui Haruki Murakami și abia apoi celor care doresc să învețe ceva din experiența scriitorului japonez. După o astfel de confesiune, lectura romanelor sale poate fi privită ca pe o invitație la un ritual al scrisului și cititului.

 

Citește și: Să nu uităm de cititori

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *