Leonard Relea

luni

19

iunie 2017

0

COMENTARII

Îngerul blond din Dallas

Scris de , Postat în Amintiri despre oameni, Exclusiv, Locuri

cartier dallas ingerul blond

Luni, 19 iunie 2017

Am promis că vă mai spun o poveste cu oameni necăjiți din Iași. O poveste din august 2002. La capătul cartierului Dacia, pe celălalt mal al Bahluiului, vreme de vreo 10 ani, săracii Iașului și-au construit bordeie. Mai întâi au fost un fel de gropi acoperite cu cartoane și folii. Apoi oamenii au mai găsit pe ici-colo câte un lemn, câte o cărămidă, o ușă sau o fereastră aruncate pe la containere, și-au făcut chirpici și au încropit câte un bordei, cu o cameră și un acoperiș. Măcar să nu doarmă sub cerul liber.

Unul lângă altul, de la an la an, s-au adunat câteva zeci de căsuțe în care trăiau peste 100 de suflete. Unii au ajuns acolo din cauza săăciei, alții din cauza neputinței, alții pentru că au visat să se îmbogățească peste noapte, au vândut apartamentul și au așteptat să se înmulțească banii de 8 ori. Dar la Caritas-ul clujean banii s-au înmulțit doar în buzunarele politicienilor.

Poate ca n-aș fi ajuns acolo dacă edilul de atunci n-ar fi decis să demoleze totul. Oamenilor li s-a oferit adăpost în niște cămine administrate de primărie, dar cei mai mulți au refuzat să plece. Nu aveau bani de chirie și utilități. Abia puteau cumpăra o pâine la copii. Așteptau ziua fatală ca niște condamnați la moarte.

Cu ironie, ieșenii spuneau că este Cartierul Dallas. În actele primăriei, locul se numea Apărătorii patriei? Probabil că așa se numește și acuma.

Mass-media ieșeană prezenta de vreo lună ”cazul Dallas”. Ziariștii de biroul, care făceau cărare între redacții și primărie, își rupeau pixurile transcriind aproape zilnic comunicatele oficialilor și declarațiile primarului care nu mai contenea să se umfle în pene în lupta lui cu acești necăjiți ai Iașului. Era ciudat că toți deveniseră specialiști în ”problema Dallas” dar nimeni nu scria un rând despre oamenii de acolo, despre mărturiile lor, despre visele lor, despre iubirile lor, despre bucuriile și necazurile lor, despre fricile lor. Acei oameni păreau că există doar în comunicatele de presă ale oficialităților.

Din acest motiv, cu o zi înainte ca buldozerele primăriei să demoleze locul, am plecat să vorbesc cu oamenii din Dalas. Am scris primul text. Apoi oamenii stăpânirii au călcat sub șenilele utilajelor bordeiele năpăstuiților. Eu nu am avut voie sa mai merg. Redactorul șef a trimis ziaristul acreditat la primărie. În schimb am fost a doua zi după ”războiul cu buldozerele”. Ce am găsit în cele două zile de ”front”? Citiți mai jos.

Din motive de spațiu tipăribil, la vremea respectivă, am fost obligat să fac mai degrabă un rezumat. Aveam ce scrie pentru două pagini de ziar. Mi s-a dat doar jumătate de pagină. 

 

*****

 

Prima zi: 1 august 2002

 

Apărătorii Patriei, aceasta este, de fapt, denumirea celebrului cartier de bordeie care a luat naștere din gunoaie la capătul Iașilor, unde se termină traseul tramvaiului 6, peste Bahlui, cum mergi spre dealul Miroslavei, supranumit, nu se știe de către cine, cartierul Dallas, în amintirea serialului de televiziune cu magnații petrolului texan. Peste 30 de familii, aruncate în stradă de sărăcie, și-au încropit aici, în ultimii ani, bordeie din chirpici, mai mici decât o garsonieră, în care se înghesuie, de cele mai multe ori, până la 10 suflete.

Înainte de a trece podețul, care prin nu-știu-ce minune mai stă în picioare, îmi scot cravata pentru că “prea am o față de inspector de la primărie” și riscăm, mai ales eu, dar și fotoreporterul, să fim primiți cu huiduieli și pietre. Cumpăr și două pachete cu țigări pentru că, nu-i așa, când le întinzi o țigară, oamenii se mai relaxează. Parcă altfel se dezleagă vorbele.

Oamenii sunt tensionați deoarece edilii i-au amenințat că intră cu buldozerele și curăță zona. Câteva “gospodine” s-au adunat pe malul Bahluiului și așteaptă spectacolul grotesc al dragonilor de oțel, escavatoarele, care vor înghiți definitiv bruma de avere a necăjiților din Dallas.

De la ele aflăm că, de dimineață, trupe de poliție și DIAS au înconjurat piețele din Dacia și Alexandru, răfuindu-se cu piețarii, adică escrocii care cumpără ieftin munca țăranilor și ne-o vând nouă la prețuri de lux. După ce le spun că astăzi nu va avea loc “spectacolul” deoarece pământul este prea moale și utilajele ar putea rămâne blocate în noroi, femeile pleacă, dând din mână a lehamite pentru că au pierdut vreo două ore așteptând să se delecteze cu un film horor pe gratis.

 

Pregătiri de plecare

 

O luăm pe cărarea care face la dreapta de la podeț și mergem vreo 50 de metri pe malul apei. Apoi, sărind peste bălți ascunse de ierburi, ne apropiem de primul bordei în jurul căruia este o forfotă neobișnuită. Îi dăm binețe bărbatului care ne întâmpină.

gheorghe ciciuc in dallasEste Gheorghe Ciciuc și are 48 de ani.

Soarele, vânturile și necazurile par a se fi întipărit pe fața lui, câte un strat pentru fiecare an petrecut în locuința cu o singură fereastră și o singură ușă din spatele său. Înainte era vatman pe tramvai, dar un ghinion, de care nu vrea să-și amintească, l-a aruncat, în urmă cu vreo 7 ani, afară din apartament. Silvia, soția lui, stă mai la distanță și ne măsoară din ochi. Pare mai mult o fantomă, la cât este de slabă și încovoiată de nevoi.

Ana Maria are 18 ani și este cel mai mare dintre copii. Sub sărăcia care o marchează se poate observa un chip frumos și maturizat prea devreme. Acum câteva luni a adus pe lume o fetiță. N-a vrut să lepede pruncul cum fac cucoanele cu bani.

“Eu de la 11 ani trăiesc aici și știu cum s-a ridicat aproape fiecare casă. Din gunoaie am ridicat bordeiele. Dar nu avem păduchi și râie după cum au spus aseară la televizor. Suntem săraci dar știm să ne spălăm. Nu suntem bolnavi. Altfel cum ar mai fi trăit copiii ăștia?” și-mi arată puzderia de micuți, alergând cu picioarele goale, care par a fi răsărit din ierburile vecinilor.

Între timp Gheorghe și nevasta își scot afară lucrurile.

Perne, pături, haine, oale, un dulap, cele două paturi, totul este depozitat în fața ușii. Nu știu unde se vor duce. Poate că în fața Primăriei. Vestea că au venit iar unii de la ziar se răspândește repede. Cei de la casele din jur se apropie de noi.

 

“Plecăm din țară”

 

Daniela Enache are 8 copii și împreună cu bărbatul stau într-o căscioară mai mică decât o garsonieră. Zece suflete înghesuite pe 9 metri pătrați. Femeia plânge de se scutură rochia pe ea.

Printre lacrimi și suspine aflăm că prin luna mai au fost inspectorii de primărie, au făcut anchete sociale, le-au promis locuințe sociale, au plecat și nu s-au mai întors.

“Acum ne amenință cu poliția și cu mascații. Da’ ce suntem noi, tâlhari la drumul mare. Ce pot face copiii ăștia în fața mascaților? De ce să ne bată?”

Oamenilor le este frică de bătaie. Pe primarul Simirad îl urăsc mai mult decât pe oricine altcineva. Dacă ura din sufletele lor s-ar aduna într-un bolovan imens rostogolit spre primărie, Palatul Roznovanu ar fi înghițit de tăvălug ca un gândac.

Constantin Timofte se recomandă, în glumă, viceprimarul din Dallas. Are corpul plin cu tatuaje și mușchii se reliefează bine pe sub maieul albastru.

“Domnu’ reporter, am fost la București, la domnul președinte Iliescu, da’ pe drum ne-o amendat cefereul cu 4 milioane că n-am avut bani de bilete. De la domnu’ Iliescu ne-o spus să mergem acasă că vor trimite ei scrisoare la primar. Acuma așteptăm să ne ia și la pușcărie, că n-am plătit amenda. M-am vorbit cu vreo doi băieți de aici și mergem să donăm câte un rinichi, iar cu banii capătați o să plecăm din țară. Aici nu suntem oameni. Toți ne spun țigani, da’ noi suntem români. Ce dacă ne-o ars soarele mai tare.” își descarcă sufletul, plin de năduf, Costică Timofte.

Elena Gugiuman se apropie și ea, cu un copil în brațe și cu alți doi plozi ținându-se de fusta ei.

“O să ne mutăm în față la Primărie. Banii de ajutor social nu ne-o mai dat din luna mai. Ultimii ne-o plătit înainte de paști.” spune femeia.

Disperarea se citește pe fața lor. Copiii nu pricep mare lucru din ce se petrece. Dar știu că ceva nu este bine. La blocurile de peste gârlă s-au deschis niște ferestre, iar “gospodinele” casnice așteaptă să înceapă spectacolul.

Bordeiele seamană între ele și oamenii se adună să-și spună of-ul. E greu să-i asculți, dar e și mai greu să scrii. Copiii privesc la părinți, din când în când, dar continuă să se joace prin băltoace și prin iarba de pe toloacă. Nu se gândesc nici măcar la felia de pâine pe care o vor mânca pe seară.

În aer miroase a ploaie.

“Apărătorii patriei”, sau mai bine zis “necăjiții patriei” se roagă să vină ploaia. Doar ea îi va ține departe pe oamenii stăpânirii. Ne întoarcem spre podeț, sărind cu atenție peste ochiurile de apă. De pe un perete al bordeiului lui Gheorghe Ciciuc, prin ușa deschisă, ne urmărește dintr-o icoană, cu ochii blânzi, Mântuitorul Isus.

Lăs în urmă sute de ochi în care se citește frica. Frica de a trăi în Dallas.

 

*****

 

A treia zi…

 

”M-am deplasat la fața locului// şi faţa locului era umflată”, după cum spunea Nina Cassian în poezia ”Tumefiere”. Acesta ar fi, în tuşe scurte, tabloul lăsat de oamenii stăpânirii la capătul cartierului Dacia, în zona denumită cu ironie Dallas.

Copii speriaţi, oameni necăjiţi, mormane de scânduri, lemne, table, chirpici, garduri, mobilă, lenjerie, haine şi multe altele, totul într-o fotogramă a secolului XXI.

Primele raze ale soarelui străpung pătura de nori şi taie întunericul care reuşise, pentru o noapte, să înghită imaginile de coşmar de pe malul drept al Bahluiului.

Ici colo, adunaţi lângă resturile bordeielor dărâmate, în jurul câtorva tăciuni care abia mai fumegă, oamenii privesc unii la alţii, pierduţi, abandonaţi, fără speranţe şi nu ştiu dacă mai sunt vii ori au murit.

Sunt singurul ziarist primit printre ei. Oamenii au citit ce a scris presa, au văzut ce au filmat televiziunile și sunt revoltați. Doar eu le-am luat apărarea. Îmi spun că de dimineața au fugărit o echipa de la o televiziune locală. Iar pe alții nici nu vor să-i vadă pe acolo. Tensiunea este enormă. Îi simt încordați și capabili de orice gest.

dallas daramatDaniela Enache şi-a întins cei 8 copii pe nişte folii, i-a învelit cu două pături şi le-a vegheat somnul toată noaptea. Acum trece de la unul la altul şi le şterge feţele de rouă. Unii bătrâni spun că lacrimile Maicii Domnului se transformă în rouă şi dau viaţă pământului în fiecare dimineaţă. Dar pentru cei rămaşi fără acoperiş acest lucru nu mai are importanţă. Un câine s-a încolăcit lângă un morman de scânduri şi derutat nu mai latră la nimeni. Nu mai are ce apăra.
Costel Timofte îmi iese în întâmpinare. El a fost plecat la muncă şi nu a văzut cum i-au demolat casa. În mâna dreaptă, un chiştoc de ţigară stă cât pe ce să-i ardă degetele.
Bărbatul nu mai simte durerea. Rana din suflet este prea mare. Merg împreună cu el, prin iarba umedă, spre locul unde se află Laurenţiu Gabor. Chircit pe un chirpic, acesta trage, din când în când, câte un gât de apă. Altceva nu poate înghiţi.

“Eu şi nevastă-mea nu avem părinţi, nu avem rude, am crescut la casa de copii şi nu avem unde ne duce. Am făcut cerere la DAFIS, am 450 de puncte, dar tot nu pot primi casă. Uitaţi copiii, i-am culcat pe dormeza asta, sub cerul liber. Pe cel mai mare trebuie să-l dau la şcoală în toamna asta. Cine mi-l primeşte dacă eu nu am casă?” spune bărbatul încovoiat din faţa mea.

La doi metri mai încolo, pe trei vreascuri mucede, nevasta lui se chinuie să fiarbă apă de-un ceai pentru micuţi.

Astăzi asta ar putea fi singura lor mâncare.

Pe Lupu Petrişor îl găsim mai încolo, rezemat de resturile bordeiului. Cu greu îl fac să vorbească.

În 1990, la 17 ani, a plecat să lucreze la mină. Un an mai târziu a intrat pentru prima dată în subteran. A împins vagonete, a mânuit lopata şi târnăcopul, pentru cărbunele ţării. Se câştigau bani frumoşi acolo.
Dar “norocul bun” l-a urmat doar în măruntaiele muntelui. A scăpat cu viaţă. Oasele altor ortaci stau şi acum prin galeriile surpate. În 1997 politica partidelor istorice l-a făcut să plece spre locurile de baştină. Minerilor disponibilizaţi li se promisese pământ de casă.
A venit bucuros spre Moldova, crezând în promisiunile guvernanţilor. Numai că aici nu i-a dat nimeni atenţie. Acum are un copil şi un altul este pe cale să se nască. Nu ştie ce va face în continuare.

dallasFlorin Şraier are 39 de ani dar pare mai bătrân. Ambele mâini îi sunt bandajate. În faţa excavatoarelor a încercat să-şi taie venele. L-au oprit la timp cei din familie. Nu vrea să vorbească nici după ce îi dau o ţigară.

Fratele său, Ştefan, este mai în vârstă şi pensionat pe caz de boală. Acum ar fi trebuit să stea într-un pat la Spitalul de la Bârnova. Nu are bani. Aşa că îşi tratează astmul cu roua dimineţii.

“Eu am trei feciori. Mâine-poimâine îi cheamă la armată, să apere hotarele ţării. Atunci or fi buni copiii ăştia. Atunci contează, atunci sunt oameni. Acum suntem trataţi ca nişte infractori.” spune cu obidă omul.

 

Mă întorc cu Costel Timofte la ai lui. Sub privirile indiferente ale gardienilor publici, oamenii se gândesc încotro ar putea s-o apuce.

Cine să-i primească cu bruma de avere? Oamenii stăpânirii le-au mai lăsat o zi pentru a pleca definitiv.

“De ce nu face şi Simirad ca primarul de la Piatra Neamţ?! Acolo o transformat nişte hale de fermă în locuinţe sociale şi le-o dat la ţigani, le-o dat şi loc de muncă. La noi nu se poate?” mă întreabă Daniela Enache.

Dau din umeri, pentru că nu ştiu ce să-i răspund.

La 200 de metri mai încolo, două clădiri mai mari sunt demolate cu meticulozitate de o armată de oameni. Mi se spune că acolo erau nişte grajduri în care creşteau vite, porci şi oi. Proprietarii ar fi nişte cetăţeni “onorabili” care au apartamente prin Păcurari, iar aici şi-au deschis ferma. La ei nu au intrat cu buldozerele. Numai bordeiele din jur au fost rase.

Legea aplicată de funcţionarii primăriei este pentru unii mumă și pentru alţii ciumă.

Gheorghe Ciciuc trage şi el dintr-o ţigară. Odată cu fumul din piept ar vrea parcă să dea afară şi amărăciunea din suflet. Ce simplu ar fi să scape aşa uşor.

Pe o bucată de sac, un înger blond, cu rochiţă roşie, cu picioarele goale, doarme cu faţa la cer şi visează.
Probabil visează o casă, chiar dacă în mintea lui dreptul la un acoperiş a devenit o infracţiune.

*****

SFÂRȘIT

Citiți și Casandra de la capătul Iașului

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *