Leonard Relea

luni

31

iulie 2017

0

COMENTARII

La Ipotești, în pădurea Lacului cu nuferi, poezia a murit

Scris de , Postat în Exclusiv, Locuri

lacul-cu-nuferi Ipotești
Duminică, 30 iulie 2017

El, bine construit, cu ceafa rasă, îmbrăcat cu un tricou fară mâneci, cu pantaloni scurți tip bermude și în picioare cu niște sandale de ziceai că sunt șlapi. Restul de păr, din creștet, uns cu ulei sau un fel de gel, probabil, aruncă în jur un damf de drogherie ieftină.

Ea, genul de piți, de 16 ani, crescută după modelul personajelor din programele tv pentru adolescenții secolului XXI, evident suplă, cu rochie roz, decoltată prin toate părțile și atâta de mini încât își etalează în toată splendoarea celulita de pe coapse. Picioarele dezgolite erau chinuite de o pereche de sandale verzi, cu toc. Păreau că vor să rupă gleznele de adolescentă ce se îndoiau de fiecare dată când tălpile luau contact cu dalele de beton. Pășea cu grijă, cu vârfurile ușor aduse înăuntru, nesigură pe fiecare pas de parcă ar fi mers pe cărbuni încinși.

El își încolăcise mâna stângă pe la spatele ei și o ținea mai degrabă posesiv decât protectiv, ca să vadă lumea că o are în pază. Cu mâna dreaptă, din când în când ducea la gură o țigară pe jumătate arsă. Trăgea cu sete din ea și apoi lăsa fumul să se prelingă ușor, printre dinți, și îl mai inhala o dată pe cele două nări.

Ea își rotea în mâna stângă o poșetuță roșie, de fetiță, în care mai mult de un pachet de șervețele nu putea să încapă. Un accesoriu despre care nu-i spusese nimeni că trebuie să se asorteze cu încălțările. Dar într-o lume în care diamantele sunt foarte bine înlocuite cu bucăți de sticlă sau de plastic, ce mai contează o pată de culoare?

Cei doi amorezi mergeau cu pași mici pe aleea ce cobora de la Lacul cu nuferi. El părea pătruns până-n pectorali de spiritul eminescian, deși, probabil, mai mult decât ”A fost odată  ca-n povești// A fost ca niciodată” nu știa să recite. La rândul ei, micuța, umedă de emoția eminesciană, visa probabil la cine-știe-ce Luceafăr cu Mercedes cumpărat la mâna a treia.

Era atâta poezie în privirile și gesturile lor încât și versurile poetului ar fi vrut să se ascundă, rușinate și pierdute, fără ritm și fără rimă.

Dar să-i lăsăm și să ne întoarce privirea spre un cuplu cu trei copii. Oameni de viață, scăpați de canicula apartamentului cu trei camere dintr-un bloc construit în anii 80, coborând la fel de plictisiți ca atunci când au urcat. Un copil, cel mai mare, își face de treabă bătând cu un băț în tufele de pe marginea aleii. El, capul de familie, poartă după gât răspunderea pentru echilibrul celui mijlociu, care se ține cu amândouă mâinile de cele câteva smocuri de păr care mai răsar deasupra urechilor tatălui. Cu burta înainte, cu pantaloni scurți și maioul alb bine mulat, bărbatul pășește hotărât să ajungă la Matiz-ul familiei. Ea, doamna mamă, împinge un căruț în care mezinul se luptă cu o suzetă. O rochie largă, cu bretele, fâlfâie amenințător în jurul picioarelor ca niște șenile de tanc. Copiii nu știu ce se întâmplă cu ei. Tocmai au văzut o baltă mare cu multe ierburi pe ea. Adulții, cu obrajii roșii de bunăstare proletară, își plimbă burțile pline de bere sau poate visând cu ochii deschiși la un carton cu doze de bere.

Sunt două imagini dintr-un tablou cu cei mulți, dintre care unii urcă, alții coboară. Unii fumează, alții mănâncă semințe de floarea-soarelui. Sunt ieftine și ecologice. Pot fi scuipate în natură pentru că îmbogățesc pământul cu ”vitamine”. Ba mai reduc și stresul.

Mașinile stau rânduite pe drumul care urcă până la un loc ceva mai larg ce cândva era o parcare de câțiva metri pătrați. Acuma sunt zeci de mașini și zeci de oameni care se perindă pe acolo ca la un pelerinaj din care nu înțeleg nimic. Merg până la lac și pentru că din nuferi se văd doar frunzele, își fac poze pe podul care duce pe o insulă mică.

Au ieșit în natură, la pădure, au fumat o țigară, și-au făcut poze pe care le pun pe Facebook ca să-i admire prietenii cât sunt de cuprinși de fiorul poetic al Lacului cu nuferi de la Ipotești.

casuta pasari IpoteștiÎntr-un copac mai rezistă, spânzurată, ceea ce a fost cândva o căsuță pentru păsărelele pădurii.

Acuma nu se mai aud păsările. Se aud în schimb oameni vorbind la telefoanele mobile. Au ieșit la pădure că să se deconecteze… naiba știe de la ce.

E trist! Sincer vă spun, e trist!

 

 

 

*****

 

Am revăzut azi, pentru a patra oara, Lacul cu nuferi de la Ipotești.

Prima dată l-am văzut în aprilie 2006 și a fost momentul în care m-am îndrăgostit de pădure. Era o zi cu o ploaie ușoară. Am lăsat mașina la capătul aleii. Eram singurii vizitatori care ajungeam acolo. Am urcat, ușor, pe jos, fără să fim deranjați de ploaia fină. Verdele crud al frunzelor care abia ieșiseră din muguri crea o lumină mirifică. Aleea cu pavele pătrate din beton se desfășura lin până într-un punct în care, la dreapta, începeau scările ce urcau până la lac. De o parte și de alta a scărilor, în copaci erau o grămadă de căsuțe pentru zburătoare, iar glasurile lor făceau din pădure un fel de bazar al trilurilor. Niciodată n-am mai auzit atâtea păsări de pădure la un loc. Pur și simplu erai ca într-o împărăție a păsărilor.

Sus, la lac, nu era amenajată nici un fel de alee. Am mers cu grijă prin noroi, dar a meritat. Lacul părea proaspăt, parcă respira, deși nu se ocupa nimeni de el. Avea o culoare vie și trilurile păsărilor din jur păreau că deschid o poartă spre universul poetic eminescian.

 

poiana IpoteștiM-am reîntors la Lacul cu nuferi de la Ipotești doi ani mai târziu. Era în luna august 2008. Doar două mașini erau parcate la intrarea pe alee. E greu să uit poiana aflată la câteva zeci de metri de lac, spre care acuma sunt indicatoare. Diferența este ca poiana din 2008 era ca un basm. Cea de acuma e o paragină.

 

Și m-am întors, din nou, la Lacul cu nuferi de la Ipotești, în 2009. Tot vara. Aceeași poveste, același basm, același fior poetic. Nu erau amenajările de acuma, dar era poezie în jur. Erau păsări, era viața în forma ei naturală.

Acuma au pus băncuțe, indicatoare, alei cu pavele, au refăcut podul, dar au dispărut păsărelele, a dispărut basmul, a murit poezia.

E un loc turistic

  • cu oameni grăbiți să-și facă o poză,

  • cu mame stresate care țipă a copii și la soți să aibă grijă la apă,

  • cu amorezi cu ceafa rasă și piți de tip Barbie care scuipă coji de semințe,

  • cu oameni care au ieșit la aer curat ca să fumeze o jumătate de pachet de țigări,

  • cu copii care mănâncă napolitane și pufuleți iar ambalajele le lasă aiurea,

  • cu ”doamne și domni” care au căutat liniștea și vorbesc la telefon de parcă ar vrea să le împărtășească și altora istoriile familiei,

  • etc, etc … vă rog să completați…

     

E trist! Sincer vă spun, e trist! Nu mai vreau să văd și a cincea oară lacul cu nuferi de la Ipotești.

Citiți și: Teiul lui Eminescu – povestea unei renașteri

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *