Leonard Relea

luni

6

iunie 2016

0

COMENTARII

La Neamț sunt locuri unde pulsul vieții bate cu 100 de ani în urmă

Scris de , Postat în Locuri

casa in brates judetul Neamt
Luni, 6 iunie 2016

Neamț, anii 90. Amintiri din județul Neamț. Pentru că am casa întoarsă pe dos dintr-un motiv care se numește reamenajare interioară, dar de fapt e o banală și chinuitoare zugrăveală, a trebuit să scormonesc și prin toate sertarele, dulapurile și cotloanele în care depozitasem în ultimii ani grămezi de hârtii, manuscrise mai mari sau mai mici puse frumos în dosare, cărți, cutii cu tot felul de amintiri din perioada când lucram pentru Evenimentul Zilei (1992 – 1998) și să le scot la lumină. La unele mă uitam lung și treceam cu mâna peste ele încercând să-mi amintesc de o vreme în care chiar credeam că presa e tot ce poate fi mai frumos pe lumea asta. O fi fost…. Așa am găsit un text despre câteva cătune din județul Neamț, împrăștiate la granița dintre trei județe. Un manuscris care poartă data de 27 iunie 1997 – Evenimentul Zilei, Biroul de presa Iași. Sunt aproape 20 de ani de atunci. Nici nu-mi vine să cred. Nu mai știu dacă a fost publicat la vremea respectivă. Scriam destul de mult, dar nu se publica totul. Am să reiau textul aici pentru că nu aș vrea să-l las îngropat în cine știe ce arhivă cu ziare tipărite și îngălbenite.

Citiți și: Pe drumuri de munte… note și notițe

*****

La început de secol XXI, (era în 1997) când lumea civilizată visează deja la popularea galaxiei, când informațiile circulă cu o viteză amețitoare, iar politicienii români se zbat în chinurile morții să ne bage în NATO, în satele pierdute prin munții Neamțului pulsul vieții bate cu 100 de ani în urmă. Oamenii de aici, crescători de animale ori muncitori forestieri, duc aceeași viață, de zeci de ani, după cum s-au deprins de la părinți și bunici. Binefacerile civilizației se fac prea puțin simțite. Dar ei sunt mulțumiți și îți văd în continuare de munca și credința lor.

Electrificarea, raportată 100% din anii 70

Cum ieși din orașul Bicaz, mașina intră în comuna Bicazul Ardelean. De o parte și de alta a drumului principal, care a fost botezat Drum Național, se deschid alte drumeaguri care te duc într-o altă lume. De-a lungul lor se află cătunele de munte ale căror case sunt presărate pe culmi, încât uneori distanța dintre doi vecini poate fi și de câțiva kilometri. Unele dintre ele nu le veți găsi nici măcar pe hartă. În cele mai multe electrificarea s-a făcut abia în ultimii ani, deși acțiunea fusese raportată ca finalizată  încă din 1972. Și în județul Neamț au proceat la fel. Așa cereau organele de partid, atunci. Pe hârtie toată România era electrificată. Cred ca aveau dreptate și cei de atunci. Trăgeau repede un bec în capătul unei ulițe și raportau că satul era electrificat. Pe hârtie dădea bine și nici nu erau departe de adevăr. Că doar nu li se ceruse să electrifice fiecare casă. Cu toate acestea, cele 8 familii din cătunul Pârâul Telecului (sat Telec) nu au curent electric nici astăzi. Planuri există, dar nu sunt bani. În aceeași situație se află și oamenii din Pârâul Mitrenilor, un alt cătun cu câteva case înșirate de-a lungul drumurilor de munte pe care se găsesc doar urme animale și căruțe. Drumurile forestiere sunt imposibil de străbătut cu o mașină mică. Dar oamenii nu se plâng. Ei sunt mulțumiți că se pot deplasa măcar cu căruțele. Aproape fiecare are pe lângă casă vaci, oi, păsări de curte și, bineînțeles, măcar câte un câine și o pisică. Agricultură este greu de făcut în creierii munților. Pământul este puțin și de calitate proastă. Bine măcar că mai crește iarbă pentru hrana animalelor.

Televizoarele sunt bune doar pentru cei de la oraș, iar ziarele nu există. De altfel, de ce i-ar interesa pe acești oameni, care-și văd de treburile lor liniștiți, ziarele și emisiunile tv? La câte o casă se mai aude zbârnâind câte un radio cu baterii. Zbârnâie până se consumă acumulatorii. Sătenii coboară rar în sălbăticia agresivă a orașelor. Mai mult primăvara și toamna pentru a-și vinde produsele orășenilor. Iarna este greu din cauza zăpezilor, iar vara este mult de muncă. În ultimii ani, însă, sătenii se plâng că nu prea mai găsesc gaz (petrol lampant – n.r.) pentru lămpile care le luminează casele. Oricum, pentru a face economii, se duc la culcare la lăsatul serii, iar a doua zi sunt în picioare cu puțin înainte de crăpatul zorilor. Mulți dintre ei au copii și nepoți stabiliți la oraș, dar tumultul orașelor nu-i atrage. Liniștea sălbatică a munților îi menține mai viguroși și cu poftă de viața.

 

În Brateșul Unguresc oamenii aparțin de trei județe

 

Câteva creste mai încolo de Bicaz se află un cătun numit Brateșul Unguresc. Așezarea nu apare pe nici o hartă. Nici măcar pe vreo hartă a județului Neamț, din cle văzute de mine. Fiind la întretăierea granițelor a trei județe, unii localnici susțin că sunt din Neamț, alții din Bacău, iar alții din Harghita. De altfel, fiecare își plătește dările la stat acolo unde știe. Numele cătunului se datorează faptului că la un moment dat a aparținut imperiului Austro-Ungar. Dar cu timpul populația maghiară a vândut terenurile românilor care au vrut să se stabilească aici. De bine, de rău, vreo câteva case au curent electric, din când în când, de la un generator pus în funcțiune de pădurarul Petrică Turnea. Dar mai mult de un bec, două, nu-și permite nimeni să folosească. Aceleași îndeletniciri, pădurăritul și creșterea vitelor le ocupă timpul și viața întreagă.

Notă: Am găsit și un reportaj tv, din 2007, despre Brateșul Unguresc, la 10 ani după textul meu, dar între timp a fost șters de pe internet. Păcat.

Undeva mai jos, la câțiva kilometri, se află satul Brateș. Cele aproape 100 de familii de aici pot spune că se bucură de beneficiile electrificării. Drept pentru care, în ultimii ani au apărut și câtea vile de vacanță ale unor oameni înstăriți, care vin aici când li se acrește de asfaltul orașelor.

Bătrânii își amintesc că după război rușii au tăiat masiv pădurile din jur. Pentru asta au instalat și o cale ferată forestieră, iar o mocăniță circula până la Gura Tarcăului. Era cu vreo 40 de ani în urmă. Cu mocănița oamenii se mai încumetau să vină la Tarcău pentru cumpărături. Din când în când, o caravana cinematografică le aducea și filme de propagandă comunistă.

 

La Trei Fântâni românii sunt minoritari

 

Un alt cătun, aflat la întretăierea județelor Neamț, Bacău și Harghita, este Trei Fântâni, nume care vine de la trei pârâuri ce se înfrățesc aici: Bicăjel, Pârâul Sec și Soloc. Din cele 50 de familii, vreo 40 sunt de maghiari. Românii sunt minoritari, dar nimeni nu se plânge că nu are drepturi. De ani de zile își trăiesc împreună bucuriile și necazurile. Copiii merg împreună la școală, unde un învățător predă în limba maghiară pentru toți, de la clasa I la clasa a IV-a. Anul trecut, RENEL (regia de electricitate în anii 90 – n.r.)  a reușit să racordeze câteva case la rețeaua națională. În presă a fost prezentat ca un eveniment de excepție. Dar atât. Nimeni nu se interesează cum reușesc să trăiască acești oameni. Iarna, nămeții acoperă drumurile și satul este aproape izolat. Cu greu se poate merge pe jos ori cu calul. Legătura acestor oameni cu restul lumii se face anevoios. Aproape că nici poștașul nu urcă până la ei. Cine coboară în comună trece pe la poștă și ridică scrisorile, dacă sunt, pentru toți. Citeam undeva despre un sătean care, în urmă cu mulți ani, fiind în armată, a scris celor de acasă. După liberare și-a ridicat singur scrisorile de la comună.

La biserică oamenii merg doar când vine câte un preot. Din când în când vine ori un preot ortodox dintr-un sat vecin, ori un preot catolic din Harghita. Aici este un singur Dumnezeu pentru toți.

 

Pentru oamenii cătunelor din Neamț viața are o dimensiune unică: munca

 

În aceste cătune din Neamț, de o sălbăticie sublimă, unde pare că munții țin loc de acoperiș, oamenii nu sunt interesați de politică. Pentru ei viața are o dimensiune unică: munca. Politicienii își amintesc de ei doar în campanie. Atunci le trimit emisari care promit ”marea cu sarea”. Apoi pleacă.  În urma lor, sătenii își văd liniștiți de treburi știind că pentru ei nimic nu se poate schimba. Pentru acești oameni, pulsul vieții bate cu 100 de ani în urmă. Și pare mai sănătos!

Liviu Cristea*

 

Notă*: Liviu Cristea era pseudonimul cu care semnam în Evenimentul Zilei. Am adoptat aceasta variantă pentru că nu am am vrut să semnez cu numele meu puzderia de textulețe de genul ”știrilor de la ora 5”. În 1997, dacă îmi amintesc bine,  se schimbase conducerea ziarului și ni se cerea să scriem și reportaje. Dar am păstrat pseudonimul. Am publicat cu numele meu doar textele din săptămânalul Expres Magazin, tot o publicație a trustului Expres, la acea vreme.

Citiți și: Pe drumuri de munte… ploaie, note și notițe (II)

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *