Leonard Relea

luni

25

ianuarie 2016

0

COMENTARII

M-am trezit noaptea ca să scriu

Scris de , Postat în Exclusiv, Gânduri

Ion Vlasiu despre scris - scriu
Luni, 25 ianuarie 2016

Nu m-am gândit niciodată să scriu despre cum scriu. Dar am fost stârnit de  o postare pe facebook a unei prietene:

Howard S. BeckerSociologul american Howard S. Becker propune un exercițiu interesant în cartea „Écrire les sciences sociales. Commencer et terminer son article, sa thèse ou son livre„. Își întreabă de fiecare data studenții care e ritualul scrisului: când, care sunt momentele zilei, pe ce hârtie, cu ce fel de fișe, etc. (…) Noi cum scriem?”

 

De obicei scriu noaptea, între orele 23.00 și 2,00. Atunci am liniștea în care să pot să-mi creez starea necesară pentru a transcrie gândurile cu ajutorul tastaturii. Îmi creez un fel de balon în jurul meu, în care încerc să mă ascund.

Scriu greu cu instrumentele de scris clasice. Scriu urât, nu mai am răbdare să termin cuvintele… Tastaturile sunt mult mai ușor de utilizat. Am început să le folosesc încă din 1990. Mai întâi tastaturile mașinilor de scris mecanice, apoi electrice, electronice și de prin 1995 am migrat pe tastaturi de computere. Până prin 1998 am folosit alternativ și unele, și altele. Scriu dintr-o suflare. Dacă trebuie să mă gândesc prea mult, înseamnă că nu merită efortul. De obicei observ în timpul scrisului dacă am ratat sau am inversat litere. Se întâmplă din cauza vitezei. Aveam viteză și pe mașinile de scris. Puteam să mă întrec cu orice dactilografă. După ce scriu îmi corectez textul. Tot atunci rescriu anumite fraze, înlocuiesc expresii, cuvinte…. uneori mai adaug ceva, alteori mai șterg. Oricum, dacă e vorba de un text pentru blog, mai observ unele erori și în următoarele zile.

Nu-mi place să scriu cu diacritice. Simt că mă frânează. Mi-a fost greu să mă obișnuiesc să scriu sunt/suntem și cu â din a. Practic am refuzat mult timp. Am acceptat abia după 2002 pentru că asta era regula la ziarul unde eram atunci.

Citiți și Ziua Mondială a Libertății Presei. Să-i fie țărâna ușoară

Când foloseam mașini de scris, prin 1992-1998, aproape întotdeauna în partea dreaptă aveam o scrumieră în care fumega o țigară. De multe ori nu fumam nici măcar jumătate din ea. În stânga țineam o cană cu cafea. O cană mare, de apă, plină cu cafea. Cafeaua o făceam direct în cană, cu un fierbător din acela cumpărat din bazar, de la moldoveni. Cei de vârsta mea își amintesc cum arăta.

Aceasta e prima mea mașină de scris (mecanică): OLYMPIA – Traveller de Luxe S. Am primit-o cadou prin 1991.

masina de scris olimpia

Putem spune că este un fel de bunică a laptop-ului. Am scris sute de pagini la ea. Ajunsesem la performanța de a scrie o pagină în circa 8-10 minute. Era o minune a tehnicii. N-am mai folosit-o de aproape 20 ani. E ușor îmbătrânită. Ar trebui curățată și unsă cu ulei. Dar cine se mai ocupă cu așa ceva în ziua astăzi?

Scriu greu atunci când este agitație în jurul meu. Anumite texte pentru ziar le scriam de acasă. Îmi puneam căștile în urechi și încercam să-mi creez starea. Cam așa cum fac actorii înainte de a intra pe scenă.

Au fost și momente în care am scris cu pixul pe hârtie, cocoșat pe marginea unei mese într-un bar sau într-o patiserie, pe o bancă într-un parc, în gară, în tren sau în autobuz. Am încercat totdeauna să respect termenele limită indiferent unde eram. Dar despre viața de ziarist, corespondent de presă al unuia dintre cele mai importante cotidiene centrale în anii 90, o să vă povestesc altădată.

Uneori îmi vin idei în timp ce fac altceva și am observat că dacă nu le scriu imediat, le uit. Am pierdut multe idei din cauza asta. Mi s-a întâmplat să mă trezesc noaptea și să scriu. Nu visam că scriu, ci visam că citesc… La un moment dat îmi dădeam seama că citeam ceea ce era deja în mintea mea. Și mă trezeam ca să caut un computer.

Am scris știri, anchete, reportaje, texte de opinie, texte din plictiseală, am scris mailuri, comentarii și tot felul de aiureli. Unele dintre ele le-am reluat mai târziu, le-am dezvoltat, le-am pus acolo unde am considerat că le era locul. Scriu doar dacă simt subiectul. Scriu și la nervi 🙂  deși acuma exersez autocontrolul. 🙂

În general nu scriu texte mari. Practica jurnalistică m-a învățat că condensez totul în cât mai puține cuvinte.

Se spune că un text bun este acel text din care nu mai ai ce tăia!

La un moment dat, prin 2010 am primit un comentariu foarte frumos la un text trist, publicat într-un ziar care era aproape de desființare. Am să redau aici doar începutul: ”D-nule Relea, exact ca într-o bătălie disperată, ați reînceput să scrieți. E ca și cum, intră și veteranii în măcel, văzând că ostașii mor unul după altul.”

Nu pot scrie texte didactice, științifice. Simt că nu sunt eu în frazele respective.

Mă gândesc acuma și nu știu dacă trebuie să regret vreun text. Cu siguranță că au fost texte care la un moment au fost văzute ca niște greșeli… pentru unele m-am simțit vinovat, am regretat, mi-am cerut scuze… dar mi-am dat seama mai târziu (mult mai târziu) că nimic nu-i întâmplător.

Unii spun că sunt patetic, alții spun că sunt enervant, alții că scriu bine, dar nu foarte bine …. iar eu aș vrea să pot scrie ca cei pe care ii citesc cu plăcere. Am vrut să pot să scriu ca Ion Vlasiu, ca Octavian Paler sau Cesare Pavese, ca Bogdan Lupescu și apoi ca Horia Țurcanu, ca Tudor Octavian și ca Nicolae Cristache. Am avut reflexe de versificație influențat fiind de Eminescu și Nichita Stănescu. Nici pe Marin Sorescu nu l-am evitat. Ultimul scriitor de a cărui scriitură am rămas uimit este Mihai Cantuniari, poet și traducător de cărți din limba spaniolă. Are atâta ușurință în exprimare încât am avut senzația că niciodată limba română n-a fost mai frumoasă. Știu, nu voi scrie niciodată ca ei. Nici nu se cuvine. Dar cred că până îți găsești cărarea, trebuie să mergi pe drumuri bătătorite de alții.

Citiți și Cafeneaua noastră, până la următorul viscol

Ca să mă întorc la scris: nu-mi dați ocazia ca să scriu… mă opresc destul de greu, după cum se vede. Și ca să fie clar pentru toată lumea: nu sunt scriitor…. sunt doar un om care scrie.

După cum spunea Ion Vlasiu în volumul ”Monolog asimetric”, din 1988, apărut la Editura Eminescu:

A scrie bine nu e nimic altceva decît a scrie ce trebuie. Ceea ce te arde. Cu scrisul e ca și cu dragostea: profesionalizat e scârbos.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *