Leonard Relea

luni

31

octombrie 2016

0

COMENTARII

Nicolae Cristache și un recurs la morală

Scris de , Postat în Carte, Exclusiv

recurs la morala de nicolae cristache
Luni, 31 octombrie 2016

Aminteam zilele trecute, într-o postare de pe facebook, despre două cărți ale lui Nicolae Cristache, unul dintre cei mai buni jurnaliști dinainte de 1989.

L-am citit pentru prima dată pe Nicolae Cristache în revista Flacăra, în anii 80. Îmi amintesc și acuma că mă fascina felul în care scria anchetele. Apoi, la un moment dat, semnătura i-a dispărut.

Ziaristul Nicolae Cristache, un reporter de investigații cum rar se găsesc, făcea anchete jurnalistice care demontau cu ușurință rechizitorii făcute de profesioniștii legii, altele scoteau la suprafață aberațiile unor legi emise de ministerele acelor ani (nu uitați, erau anii 80) sau pur și  simplu ridicau cortina de pe adevăruri susținute de ignoranți care aveau influența de a impune propriul adevăr.

Însuși autorul recunoaște, în prefața la volumul “Vinovații nu știu nimic”,“invariabil, fiecare anchetă sfârșea cu un eșec personal”.

După doi ani de anchete, Nicolae Cristache a fost uimit să descopere că în foarte multe cazuri adevărul este ascuns sub argumente aparente care de cele mai multe ori justifică rigiditatea în gândire a anchetatorilor, a judecătorilor, indiferent că sunt oameni ai legii sau simpli privitori care cred că în viață e suficient să asculți bârfele pentru a înțelege ceva.

“Faptele se dezvăluiau treptat, sigur și milimetric invers decît mi  le imaginasem eu. Veți spune că n-aveam decît să gîndesc faptele într-un fel și apoi să public contrariul reprezentărilor mele inițiale.” afirmă în continuare autorul.

Desigur, lumea reală pentru fiecare e doar cea pe care o simte. Dar lumea e plină de nuanțe, mai ales atunci când hoțul strigă “Hoțul! “, meschinii joacă rolul generozității, ucigașii de suflete par plini de compasiune, creștinii își fac cruce și în numele unei religii a iubirii de aproapele ridică piatra și aruncă doar pentru că au aflat că celălalt este altfel, iar rânduielile lumii în general, după cum arată istoria, sunt de multe ori la cheremul unor oameni care își doresc puterea… chiar și puterea de a spune: “Adevărul sunt eu”.

De exemplu textul “Nevoia de exemplaritate” din volumul “Recurs la morală”, în care e vorba de un accident colectiv de muncă, în urma căruia a murit un om și alții au rămas mutilați, se încheie cu următoarea concluzie: “Rechizitoriul rămîne în continuare limpede și răspicat, doar că se referă la alte fapte decît acelea care au provocat în mod concret și tragic explozia. Și la alte condiții de lucru”.

Concluziile par limpezi pentru cititor după ce un ziarist a parcurs sute de kilometri, a discutat cu zeci de oameni, a citit mii de pagini și a pus cap la cap elementele unui puzzle care dezvăluie un cu totul alt tablou decât cel pe care îl vede cu ușurință toată lumea.

Viața nu-i un joc de fotbal în care tu, ca privitor, după ce s-a terminat meciul scuipi ultimele coji de semințe, strivești cutia de bere și o arunci, vesel sau trist, spre un tomberon, după care râgâi spre satisfacția stomacului eliberat de presiunea dioxidului de carbon și pleci acasă căutând un alt meci, un alt tablou, alte imagini care să-ți satisfacă retina și să-ți hrănească orgoliul.

În ancheta “Profesorul nostru de matematică, Adrian Ghioca”, la un moment dat, Nicolae Cristache scrie:

“Ca să ponegrești un om e de-ajuns uneori și o carte poștală agramată. Că să-l reabilitezi după aceea nu ajung întotdeauna dimensiunile romanului fluviu. În mîna invidiei și a mediocrității legea se golește de spiritul ce a înflăcărat-o și poate lovi orbește”.

 

Vinovati nu stiu nimic de Nicoale Cristache

 

Recitesc, pentru a treia sau a patra oară, volumele Vinovații nu știu nimic (Editură Albatros 1981) și Recurs la morală (Editură Albatros 1984). Le consider adevărate manuale despre cum se face o anchetă jurnalistică de calitate. Două volume care arată că poate niciodată nu o să putem să descoperim adevărul absolut, pentru că nu există, dar avem obligația morală să căutăm să tindem cât mai mult spre adevăr…

 

autograf nicolae cristacheAm avut șansa ca pe 15 noiembrie 1997 să-l întâlnesc pe Nicolae Cristache la Iași. Cred că era o lansare de carte pe care o prezenta. La final, m-am apropiat de el și i-am întins volumul Recurs la morală, cerându-i un autograf. A fost emoționat. Cu adevărat emoționat. Și mi-a scris: ”Cu emoție vie, după atâția ani, lui Leonard” .

 

Da, cred că e unul dintre cele mai emoționante momente pentru un scriitor ca, după ani, cineva să-și mai amintească de ceea ce a scris. Asta înseamnă că nu a scris degeaba.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *