Leonard Relea

luni

24

iulie 2017

2

COMENTARII

O călătorie prin Europa de Est cu GG Marquez

Scris de , Postat în Carte, Exclusiv

calatorind prin Europa de est
Luni, 24 iulie 2017

Vreau de vreo 5 luni să scriu câteva cuvinte despre un volum care este fascinant: ”Călătorind prin Europa de Est”, de GG Marquez, Editura Rao, 2016, trad. Tudora Șandru-Mehedinți. O serie de relatări despre Europa comunistă la sfârșitul anilor 50. O probă de reportaj pe care puțini jurnaliști ar fi trecut-o cu atâta dezinvoltură și curaj.

La 10 ani după terminarea celui de al Doilea Război Mondial și la doi ani după moartea lui Stalin, călătoria lui Marquez în Europa de Est începe într-o dimineață de 18 iunie, s-ar putea spune printr-un hazard al sorții. Plictisiți, într-o cafenea din Frankfurt,  Marquez, Franco și Jaqueline au decis sa treacă dincolo de Cortina de Fier.

De altfel, primele două propoziții ale acestui reportaj uriaș, sunt mai degrabă dezamăgitoare decât incitante.

”Cortina de Fier nu e o cortină și nici nu e din fier. E o barieră de lemn vopsită în roșu și alb, ca firmele frizeriilor.” (pg. 7)

Ironia lui Marquez pare că distruge încă de la început orice curiozitate a cititorului, și totuși comparația este una dintre cele mai sugestive scrise vreodată. Două lumi separate de o barieră, două jumătăți ale aceluiași întreg până mai ieri, care au devenit antagonice. Ce le despărțea? La prima vedere, o simplă bucată de lemn vopsită. Această graniță primitivă despărțea conștiințe, moduri de viață, filosofii, culturi, cuvinte, vise…

Singurul sfat primit la plecare a fost să aibă grijă dincolo de graniță deoarece totul era în stăpânirea rușilor.  Nimeni nu părea să știe sau nu voia să spună ce se ascundea dincolo de bariera de lemn vopsită în roșu și alb.

Seara erau deja la graniță. Traversarea celor 800 de metri dintre punctele de control îl face pe GG Marquez să scoată, din nou, în evidență o imagine dezolantă a ceea ce este celebra Cortină de fier:

”Soarele asfințitului se revărsa peste un pământ necultivat, încă sfârtecat de cizme și de arme ca în a doua zi după război. Aceasta era Corina de Fier”. (pg. 10)

Contactul cu civilizația estică, la zece ani după terminarea războiului, le dezvăluie celor trei călători o lume încremenită în timp și spațiu. Soldații de la punctul de trecere și control îi fac să aștepte câteva ore. Verificarea actelor și interviurile sunt un supliciu atât pentru ziariști cât și pentru oamenii în uniformă, obișnuiți cu trăgaciul mai degrabă decât cu folosirea creionului.

Următorul șoc, după aproape o noapte petrecută la frontieră, l-au avut într-un restaurant situat la marginea unei șosele, lângă o benzinărie. Marquez, atâta de stăpân pe cuvinte, se declară depășit de ceea ce vede.

”Sunt clipe de sensibilitate care nu se pot reclădi și explica. Oamenii aceia mâncau la micul dejun ceea ce în restul Europei este un prânz normal, și la un preț mai mic. Dar erau oameni distruși, amărâți, care consumau fără pic de entuziasm o splendidă porție matinală de carne și ochiuri”. (pg. 17)

Berlinul este o altă zonă care îi uimește pe cei trei. Încă nu se ridicase zidul ce avea să despartă definitiv o jumătate de oraș de cealaltă jumătate, și cu toate acestea diferențele erau deja colosale. Pentru a descrie Berlinul Occidental este suficientă o singură propoziție:

”Din punct de vedere tehnic, Berlinul Occidental nu e un oraș, ci un laborator. Statele Unite sunt aici vioara întâi. (…) Cred cu sinceritate că Berlinul e un oraș fals”. (pg. 19)

Granița dintre cele două Berlin-uri este Poarta Brandenburg, cu steagul roșu, cu secera și ciocanul plus un anunț ”Atenție, intrați în sectorul sovietic”! Și mai ciudate pară străzile pentru care un trotuar este capitalist și celălalt este socialist. Oamenii încă reușeau să treacă dintr-o parte în alta fără dificultate, chiar dacă încălcau astfel cel puțin trei dintre regulile are guvernau zona înaintea ridicării zidului.Erau încă acei ani în care autoritățile închideau ochii, păstrând doar aparențele.

După alte patru ore de mers cu mașina, grupul celor 3 jurnaliști  a ajuns spre seară în Leipzig, un oraș universitar ale cărui nuanțe de gri aveau să se dezvăluie abia a doua zi pe lumină.

”Și Leipzig-ul e un oraș universitar, însă un oraș trist, cu tramvaie vechi, înțesate de oameni prost îmbrăcați și deprimați. (…) Pentru noi, era de necrezut că poporul din Germania de Est luase puterea, mijloacele de producție, comerțul, băncile, comunicațiile și totuși era un popor trist, cel mai trist pe care-l văzusem vreodată”. (pg.27)

Aici, scriitorul columbian întâlnește un grup de studenți conaționali care îi confirmă tot ceea ce simțise la primul contact cu zona est germană.

De altfel imaginea oamenilor triști și prost îmbrăcați va reveni de mai multe ori în reportajele lui Marquez despre țările est europene.

Călătoria continuă cu trenul. Prin Cehoslovacia, spre Varșovia, la Congresul Internațional al Cinematografiei. Ca peste tot în țările socialiste, timpii de așteptare la trecerea frontierei sunt enorm de lungi și soldații înarmați cu mitraliere sunt cei care dublează activitatea funcționarilor de la vămi. Cu toate acestea, trecerea prin Cehoslovacia scoate la iveală un altfel de comunism. Viața la Praga contrastează cu ceea ce văzuseră la Leipzig sau Berlin.

După câteva zile petrecute în ambianța pragheză, Marquez concluzionează cu bucurie:

”Este unica țară socialistă unde oamenii nu par să fie supuși unei tensiuni nervoase și unde nu ai impresia – falsă sau adevărată – că ești controlat de poliția secretă. (…) Există o personalitate națională puternică și  dinamică, manifestată în fiecare detaliu, și care elimină impresia aceea de servilism oficial, voluntar, slugarnic, pe care l-am văzut în Germania de Est și pe care aveam să-l regăsim în Ungaria”. (pg. 57)

Iată că ceea ce a simțit Marquez în 1957, se va concretiza aproape 10 ani mai târziu, în timpul Primăverii de la Praga.

Mai departe, ajungând în Varșovia, aventura poloneză îi arată scriitorului că polonezii sunt altfel în ciuda sărăciei mai mari decât ceea ce văzuse în Berlinul de Est. Există o efervescență a străzii chiar dacă ”bucuria forțată, impusă prin decret, nu se reflectă în privirile oamenilor”.

Și totuși, ceea ce surprinde sunt librăriile care arată ca niște localuri de lux.

”Varșovia e plină de cărți iar prețul lor e scandalos de mic. Există săli unde se țin lecturi libere, care se ocupă de la opt dimineața, dar polonezii nu se mulțumesc să participe la ele, ci își umplu cu cititul toate spațiile vieții”. (pg. 69)  

Respectul autorului crește când realizează că polonezii își trăiesc sărăcia cu o anumită noblețe, demnitate: ”Umblă peticiți, dar nu rupți”. Varșovia își păstrează ceva din trecutul istoric care îi face și pe oameni să nu se simtă umiliți în ciuda privațiunilor. Scriind despre polonezi, despre Varșovia reconstruită, despre obiceiurile oamenilor, Marquez pare că șterge praful de pe un tablou de valoare, scoțând la iveală viața compoziției și a culorilor dincolo de cicatricile lăsate de război. Referindu-se la Polonia acelor ani, un activist comunist ungur spunea: ”Polonia nu e o democrație populară. E o colonie culturală a Franței și tot ce au făcut acolo a fost să scape de influența sovietică pentru a reveni la influența franceză”.

Educația catolica a polonezilor a fost un pilon pe care și-au sprijinit demnitatea în ciuda faptului că trupele sovietice aveau propriile avanposturi în inima Poloniei. Practic polonezii își doreau mai degrabă socialismul decât comunismul.

Zile întregi, GG Marquez cunoaște o mulțime de oameni,  participă la tot felul de evenimente și nu scapă ocazia de a vedea și a se documenta asupra sistemului de exterminare din lagărele naziste. Polonia pare o țară insuficient explorată de jurnaliști. O țară cu o viață de suprafață și una de subsol. Chiar în ultima zi a șederii sale, Marquez află de la  translatorul său că există o piață neagră internațională imposibil de controlat.

În sfârșit, după periplul polonez, după multe ore de așteptare prin tot felul de gări, autorul columbian, împreună cu prietenul său Franco, ajunge în URSS. Imensitatea teritoriului se simte, spune Marquez, din momentul în care treci granița: ”22.400.000 de kilometri pătrați fără o singură reclamă la Coca-Cola”. O șesime din lume.

De fapt, la sfârșitul anilor 50, Marquez este martorul încercării propagandei comuniste de a da impresia de transparență, de deschidere culturală spre vest. Dupa 10-12 ani de la instaurarea comunismului și împărțirea zonelor de influență, activiștii vor să demonstreze superioritatea socialismului.

Acesta remarcă faptul că ”La Paris se organizează caravane turistice care, în cincisprezece zile, vizitează în pas de conga porturile de la Marea Baltică la Matea Neagră. E o călătorie periculoasă pentru un jurnalist cinstit; riscă să formuleze judecăți superficiale, grăbite și fragmentare, pe care cititorii le-ar putea considera concluzii definitive”.

Organizarea celui de-al șaselea Festival al Tineretului de la Moscova, cu participarea a 40.000 de delegați din întreaga lume îl face pe scriitorul columbian să spună că ”e mai rău decât caravana turistică”.

Peste 40 de ore de călătorie cu trenul, urmând cel mai scurt drum spre Moscova, gări pregătite pentru a primi primi vizitatorii, o țară fardată și aranjată pentru a uimi lumea cu o proiecție a binefacerilor comunismului.

Prima impresie pe care i-o lasă Moscova este că ar fi ”satul cel mai mare din lume”. Un sat despre care Marquez povestește cu precizie, umor și chiar cu ironie, având un fin simț al observației și al interpretării aparențelor. Descrierile scriitorului columbian nu pot fi povestite. Trebuie citite, savurate chiar. Acesta recunoaște, la un moment dat, că atunci când reușea să arunce un ochi dincolo de cortina organizatorilor a ”găsit o Uniune sovietică împotmolită în minuscule probleme birocratice, buimacă, descumpănită, cu un teribil complex de inferioritate față de Statele Unite. (…) Faptul de a mă fi aflat la Moscova într-un moment excepțional a fost, fără îndoială, un obstacol în calea cunoașterii realității”. (pg. 113)

Cu toate acestea, experiențele lui Marquez în Rusia de după Stalin sunt suficiente pentru a creiona o imagine a unei țări și a unei societăți care trăiește în reluare, care inventează apa caldă și este convinsă că nicăieri în lume nu mai există așa ceva. Izolarea stalinistă își arăta efectele.

Dându-și seama de ”capcana propagandei comuniste”, Marquez, cunoscut pentru convingerile sale de stânga, nu ezită, totuși, să recunoască faptul că nu dorea să vadă o țară pregătită ca un muzeu pentru vizitatori: ”Trebuie să cunoști țările, ca și femeile, îndată ce se trezesc”. Ritmul de desfășurare a manifestărilor de la Moscova nu lăsau timp delegaților să cunoască măcar un singur rus.

Ultimul capitol al volumului este dedicat vizitei în Ungaria. Ungaria la un an după revolta din 1956.

”La aproape un an  de la evenimentele care au cutremurat lumea, Budapesta continuă să fie un oraș provizoriu” (pg. 153), concluzionează GG Marquez.

 

Călătorind prin Europa de Est nu este doar un reportaj fluviu ci și o cronică a acelor ani, o relatare lipsită de patimă, scrisă, după cum spuneam, cu precizie, umor și ironie fină. Locuri, oameni, fapte, întâmplări, unele povestite, altele trăite de autorul columbian, recrează un tablou sinistru pentru cei care au trăit doar ultimii 20 de ani ai comunismului în Europa de Est, dar în același timp un tablou ireal pentru cei născuți după 1990. Volumul lui GG Marquez se citește cu un interes crescând de la o pagină la alta și pot să spun că este un adevărat manual de reportaj.

Citiți și Zig-zag printre jurnale și memorii

2 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *