Leonard Relea

luni

7

septembrie 2015

0

COMENTARII

Pe drumuri de munte… note și notițe (I)

Scris de , Postat în Exclusiv, Locuri, Proză foarte scurtă

Pe drumuri de munte - Cetatea Neamtului

4 septembrie 2015

 

Mă pregătesc pentru drumuri de munte… Două zile, că nu pot să-mi las colegii de serviciu să-mi simtă lipsa. Sunt cu mașina la spălătorie. Cred că este vreun an de când a văzut ultima dată un aspirator prin interior. Că apa a mai văzut pe caroserie… Noroc de ploi… Când au fost.

Un băiat plimbă cu râvnă un aspirator prin interior. Îi dau 5 lei ca să știe că îl apreciez. Mă gândesc că e cam mult, dar poate că merită. La un moment dat mai vine unul care stropește bordul și portierele cu o soluție gălbuie care face spumă. Apoi începe să-i dea lustru. Cred că strălucea așa acum 10 ani când am primit-o de la fabrică. Apoi urmează faza exterioară. Iar puf-puf cu „un ceva”, apoi stropitul cu spumă, spălatul cu râvnă și la final …. îi dau 5 lei și celui de-al doilea. Așadar, 24 de lei spălatul și 10 lei bacșișul, ca să nu spună că ăștia cu Dacii sunt zgârciți.

Las’, că a meritat.

Să nu vă închipuiți că mașina arăta dezastruos dacă nu a fost curățată un an. Dacă printr-o casă nu dai cu mătura un an nu cred că mai puteți intra în ea. În mașină se putea intra. Zilnic. În afară de praful de pe bord, nimic nu sărea în ochi, în nas, în gură… Aveți impresia că dacă mergi pe jos prin Iași ai parte de mai puțin praf? Să fim serioși… Ieșenii știu ce spun. De multe ori, dacă mergi pe jos prin Iași, înainte de a intra în casă mai întâi te scuturi bine de praf… Praful de pe pantofi, praful din ochi, dintre dinți, din păr, de pe mâini… ba chiar și praful de pe toate amintirile la adresa edililor.

 

5 septembrie 2015

E ziua mea liberă. Singura, în fiecare săptămână, de ani de zile. Încarc mașina cu bagaje. Doar mergem pe drumuri de munte. Pentru două zile și o noapte o să spuneți că nu trebuie multe bagaje. Nici nu sunt multe: jumătate din dulapul cu haine ale soției, jumătate din dulapul cu haine ale copiilor, plus trei tricouri ale mele, o pereche de șosete și un pantalon de trening. Bluza am uitat-o, dar aveam să constat asta abia pe la Târgu Frumos. Norocul meu că port mereu în mașină o geacă de ploaie, roșie, cu dungi reflectorizante, numai bună pentru timp de noapte, dacă trebuie să stau pe marginea drumului și să fac semne celor care au o roată de rezervă. Din fericire încă nu mi s-a întâmplat. Am roată de rezervă.

Plecăm cu o întârziere de o oră, dar sunt fericit ca e înnorat. Înseamnă că am scăpat de caniculă. Copiii stau pe bancheta din spate, privesc la desene animate pe o tabletă și se hârjonesc. Eu privesc la desenele animate de pe șosea. Nu vă mirați. Unii conduc de parcă ar fi în desene animate. Le trimit gândurile mele bune … Nu pot să strig pentru că mă aud copiii care înregistrează imediat când aud ceva care are rimă.

Îmi înghit cuvintele așa cum alții înghit mici cu muștar… sau niște frigărui. Mă gândesc la frigărui. La Câmpulung Moldovenesc, seara, mă așteaptă prietenul meu Daniel Panțiru. E bucovinean prin adopție, deși pare că s-a născut acolo. De fapt e comărnean de-al nostru. E unul dintre puținii oameni despre care pot spune fără nici o ezitare că nu a uitat de unde a plecat.

Ne-am cunoscut în toamna lui 1982 când eram în clasa a VII-a la Liceul Mihai Eminescu din Iași. Am fost colegi doi ani. Apoi el a plecat la Câmpulung, la liceul Silvic. Eu credeam că voia să ajungă pădurar. După liceu și facultate a devenit om de afaceri și prof de informatică. Asta știu eu, că pe el nu l-am întrebat prea multe. Ce noroc că n-a vrut se facă ziarist!… Nu râdeți. E cea mai serioasă afirmație pe care o fac în acest text. După 1984 ne-am revăzut abia în 2008.  Cât să fie? Vreo 24 – 25 de ani. Ne-am despărțit când ne mijeau mustățile și ne-am revăzut când am sărbătorit 20 de ani de la terminarea liceului. Pentru că Daniel a rămas colegul nostru chiar dacă anii de liceu i-am petrecut separat. Dar despre aceasta voi reveni… că drumu-i lung.

E sâmbătă și se apropie prânzul. Șoseaua pare neîncăpătoare pentru cei grăbiți să evadeze din mlaștina urbană. Nu-mi place să-i văd pe alții cum merg în spatele meu, așa că îi las pe toți să mă depășească. Prefer să fiu atent doar la ceea ce am în față… Mi-am propus să ajung la Agapia, Văratec și Petru Vodă, după care să parchez seara la Câmpulung Moldovenesc.

În Târgu Neamț caut drumul spre Cetate. Cetatea Neamțului. Mai întâi fac un tur pentru a depista un loc de parcare și constat că e îmbulzeală mare. Pentru un leu, las mașina într-o parcare păzită. O oră. La întoarcere voi mai plăti un leu pentru 15 minute. Drumul spre Cetate trece mai întâi printre niște terase de unde te îmbie un miros de mâncare ca la mama acasă. Dacă ar fi fost astea și pe vremea lui Sobieski nu mai ajungeau polonii să se lupte cinci zile cu o mână de oșteni care apărau zidurile.

Și-ar fi umplut burhihanele cu o ciorbă Rădăuțeană, apoi cu niște grătare de miel sau vițel și s-ar fi luptat cu cepurile butoaielor. Asta luptă adevărată. Să-i fi văzut cât ar fi rezistat? Că altfel, e ușor să tragi cu pușca o zi întreagă după care să te culci supărat. Dar dacă te lupți cu un vinișor ținut vreo câțiva ani la poloboc de stejar, după o oră ești sub masă iar când pleci acasă ești vesel mai ceva ca la nuntă.

Copiilor, ca să-i fac să urce până la Cetate, le spun că acolo s-a luptat Ștefan cel Mare cu turcii. De unde să știe ei de poloni? Toată lumea știe că turcii ne-au călcat țara de atâtea ori, ne-au furat femeile și copiii, ne-au ars satele, noi i-am bătut la Rovine și Podu Înalt, i-am mai tras și în țeapă pe vremea lui Țepeș Vodă.

Copiilor le cumpăr și două săbiuțe de lemn ca să fie atmosfera mai animată la urcare. Drumuri de munte…. Drumul  e asfaltat, dar pare mai îngust decât îl știam eu în urmă cu vreo 15 ani. Dacă o fi tot ăla. Lume urcă, lume coboară… La coborâre e cel mai greu pe drumuri de munte. Din tălpile papucilor unei doamne care ține un cărucior cu un copil, pare că iese fum. I-ar fi fost mai ușor dacă ținea căruciorul în spatele ei. Nu apuc să-i spun ceva pentru că deja e la distanță și nu cred că se mai oprește până jos….

Cetatea nu e aceeași pe care o știam eu. E refăcută. Merită efortul de a urca. Copiii sub 5 ani nu plătesc bilet. Nu încercați să plătiți nici pentru a face fotografii. Toată lumea face. Mulți își fac selfie cu bustul lui Ștefan cel Mare. Turul în interior e interesant. Păcat că nu au refăcut și ieșirea secretă. Bănuiesc de ce nu au făcut-o… ca să nu se transforme în intrare secretă.

Câțiva stropi de ploaie ne alungă din Cetate. De altfel, ploaia ne va urmări întreaga zi. Plecăm mai departe spre Agapia. După ce ieșim din Târgu Neamț ne întâlnim cu soarele. Indicatoare, ioc. Întreb pe o tânără dacă acela este drumul spre Agapia. Îmi spune repede că nu știe și grăbește pasul. Cred că am speriat-o. Eu am sânge de polon, de la bunica mamei. Probabil că se citește pe fruntea mea lată până spre ceafă că aș fi neam cu Sobieski. Uite așa constat că mă urmăresc faptele strămoșilor…

Până la urmă apare un indicator… Agapia, la dreapta, 8 km. Drumul e bun, soarele se ițește printre nori dar am încredere că ne vom descurca și fără umbrele. Într-o margine de pădure, trei gospodine stau cu borcanele cu dulcețuri la vânzare. 10 lei: de cireșe amare, de mure, de zmeură, de trandafir, de nuci, șerbet, sucuri de brad și cătină. La poarta mănăstirii costă 13 lei. Dar ăsta e doar un amănunt. Nu o să vă spun cum arată Mănăstirea sau ce mi-a plăcut. Mergeți să o vedeți.

 

 

Casa memoriala Alexandru Vlahuta

Iar dacă tot sunteți acolo, nu ezitați să vedeți Casa Memorială Alexandru Vlahuță. Mie mi-a rămas sufletul în cămăruța în care se află patul și biroul de lucru al scriitorului. Nu știu dacă are 6 metri pătrați, dar e atâta liniște, intimitate și căldură încât nu-ți mai vine să pleci. 

Din nou, ploaia ne-a alungat de la Agapia spre Văratec. Câțiva kilometri mai încolo, perdeaua de stropi încă nu ajunsese. Nu i-au trebuit mai mult de 10 minute ca să ne găsească. Abia am apucat să facem un tur prin curtea mănăstirii. De data asta ropotele erau mult mai agresive. Familia s-a baricadat repede în mașină.

 

Mormantul Veronica Micle de la VaratecEu nu puteam să plec de acolo fără să trec pe la mormântul Veronicăi.  Probabil că așa a fost să fie… îngerul plângea, norii plângeau. „Și pulbere, țărînă din tine se alege… „ e primul vers de pe piatra de mormânt… Stropii de ploaie se scurgeau pe fața mea și se adunau în barbă. Tricoul era deja ud. Priveam spre fotografia de pe piatră și mă gândeam că a meritat toată dragostea și toată durerea acestei femei… Cuța, Nicuța, Momoți, Moți, după cum o numea Eminescu în scrisori… Prin ropotul ploii nu se mai aude clickul aparatului foto… Nu vreau o poză artistică, vreau doar o poză făcută de mine. Într-o zi mă voi întoarce aici… așa cum m-am întors la Ipotești, pe marginea lacului cu nuferi, după ce l-am văzut prima dată tot într-o zi ploioasă, dar de primăvară.

Fugim și de la Văratec. Pe drum ploaia se domolește. În Târgu Neamț e soare. La prima intersecție unde văd multe indicatoare maro, virez stânga spre Poiana Largului. E drumul spre Petru Vodă, spre mănăstirea părintelui Iustin Pârvu. Drumul e mai lung decât mă așteptam. Practic mă apropii la câțiva kilometri de Lacul Bicaz. Nu vă povestesc despre serpentine, despre cariile asfaltului sau despre TIR-uri încărcate în spatele cărora te târăști că un melc. Pe harta online îmi spune că sunt 42 de kilometri care pot fi parcurși în 42 de minute. 🙂  Teribilă coincidență între distanță și timp.

Din drumul principal se deschide un drumeag la dreapta spre mănăstire, ușor asfaltat, ușor betonat, ușor pietruit…. În fața mea se legănă, ca o balenă eșuată, un autocar cu pelerini. Am debarcat și noi, și ei, în jur de ora 5, în poarta Mănăstirii Petru Vodă. Grupul format, ca de obicei, din femei și copii s-a oprit direct la mormântul monahului Iustin Pârvu. În biserică se citeau rugăciuni. Difuzoarele aduceau afară cântările închinate Domnului și incinta înconjurată de ziduri de piatră părea o catedrală în aer liber. Mergeți și vedeți cu ochii voștri. Nu vreau să vă povestesc mai mult.

Era, cred, 5,30 când am pus capul compas spre Târgu Neamț. Pentru a treia oară în decurs de câteva ore. De data asta eram hotărât să trec mai departe, spre Gura Humorului și Câmpulung, cu orice preț. De ploaie părea ca am scăpat. Cel puțin pentru moment. Pentru că norii stăteau pitiți în județul vecin și mă așteptau… pe drumuri de munte

Dar despre ce a urmat mai povestesc și săptămâna viitoare. 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *