Leonard Relea

duminică

27

august 2017

0

COMENTARII

Taina bănuțului de 15 kopeici

Scris de , Postat în Exclusiv, Proză foarte scurtă

15 kopeici cu busuioc
23 august 2017

Într-un morman de nisip din curte am găsit un bănuț de 15 kopeici, dintr-o salbă. Și așa s-a născut povestea de mai jos.

*****

 

26 august 1916

 

Căruța cu coviltir traversa satul stârnind în urma ei praful. Mergând pe lângă cai, țiganul, cu pălărie și cămașa cu mânecile suflecate până la jumătate, striga cât îl ținea gura: ”Cazaneeeee, ulceleee, ceauneee! Cazaneee, ulceleee, ceauneee! ” Era strigătul după care tot satul știa că apăruse meșterul de ceaune, de uluce și cazane. Ba repara și broaștele la uși, se pricepea și la cai,  și la potcovit.

Mustața neagră, lăsată de-o parte și de alta a gurii, până sub bărbie, se ridica și cobora în ritmul în care își striga marfa. Pantalonii prăfuiți îi fâlfâiau în jurul gleznelor iar picioarele goale lăsau urme adânci în colbul drumului.

În partea din față a căruței, țiganca, mai tânără decât bărbatul, cu batic înflorat și o bluză verde, stătea pe o scândură, cu picioarele ușor depărtate între care se scurgeau până jos cele câteva fuste lungi până la călcâie. Ținea în brațe un țânc ce adormise cu o mână pe sânul ei. Alături stătea o fată de vreo 13 ani, cu părul negru împletit în două cozi groase, care îi atârnau pe spate, legate la capete cu două cordele roșii. O față albă, ca un oval bine desenat, era împărțită de doi ochi rotunzi și căprui, iar de sub bărbie, un gât lung și delicat își pierdea parcă rădăcinile pe sub decolteul bluzei care lăsa să se ghicească sânii ce trecuseră deja de anotimpul pârgului. De la tâmple, de o parte și de alta a obrajilor, pe lângă gât coborau două  șuvițe de care erau legați 13 bănuți argintii. Șase de-o parte și șapte de cealaltă parte. Când întorcea capul, bănuții păreau că sunt clopoței. Tălpile goale care se iveau de sub fusta albă, înflorată cu o cusătură fină, se sprijineau de marginea căruței care se balansa încet. Era încinsă la mijloc cu un brâu lat de sub care cobora pe coapse, până aproape de glezne, o pestelcă țesută, pusă invers, ce se despica în față, lăsând la vedere un triunghi alb al fustei. Copila era aproape la vremea măritișului și avea să fie o mireasă frumoasă.

La câțiva metri mai în spate se târa încă o căruță, care abia era urnită de doi cai costelivi legați cu o funie de marginea din spate a celei cu coviltir. Acolo erau cazanele, ulcelele, ulucele, fărașele, vătraiele, tigăile, ceaunele și tot ceea ce prinde bine într-o gospodărie. Era un sfârșit de august și femeile din sat se gândeau ce mai au de dereticat prin bătătură și ce le mai trebuie. Fiecare avea de cositorit ceva,  de cumpărat un ceaun mai mare că li se înmulțise familia peste an, de un cazan și multe altele ale căror secrete doar țiganii căldărari le știau. Le dădeau pe bani, dar mai degrabă pe faină, mălai, o găină, un cocoș și alte merinde bune la drum.

Câțiva câini, captivi în lanțuri, lătrau leșinați din fundul curților. Copiii se urcaseră pe garduri și  priveau curioși, dar nu aveau curajul să iasă în drum pentru că știau că pot fi furați. Așa li se spunea mereu: ”Dacă sunteți obraznici, vă dau la țigani!” Și, cine a văzut vreodată copii cuminți? Așa că frica era îndreptățită, dar curiozitatea era mai mare.

Un băietan, care abia începuse să pună briciul pe obraz, a ieșit din șură să vadă de ce lătra câinele. A auzit vocea țiganului care vindea cazane. S-a dus la poartă să-i vadă și el. Caii, cu capul în jos, abia mai trăgeau la căruțe. Fiecare pas părea că se topește sub căldura de august. Se îndreptau spre marginea satului, la poalele pădurii, lângă pârâu. Doar acolo aveau voie să poposească, nu în sat. Femeia cu copilul în brațe își ștergea, din când în când, cu mâneca bluzei, fruntea transpirată. Lângă ea, copila, numai bună de măritiș, privea cu îndrăzneală dintr-o parte în alta, cu ochii rotunzi și căprui de parcă atunci descoperea misterele lumii. La fiecare întoarcere a capului, cei 13 bănuți se loveau unul de altul iar clinchetul tăia fin aerul prăfuit al satului.

El stătea în poartă, ea în căruță. El i-a prins privirea și ei îi râdeau ochii. Avea o sclipire ciudată, ca o chemare atunci când abia aștepți să te întâlnești cu cineva. Ochi căprui de înger cu sclipiri de drăcoaică. Nu mai văzuse așa ceva la nici o fată din sat.

Țiganul își continua strigarea ca să știe lumea că îl găsește la marginea pădurii, după cimitir, în dreapta, aproape de malul pârâului.

Flăcăul știa unde or să tragă căruțele și se gândea să aștepte până la înserat. Era abia crucea zilei. Și-a căutat de treabă pe la animalele din curte, dar parcă era buimac.  Ochii țigăncușii îl ardeau în piept. A pus ciubărul la umbră, și-a dat doi pumni cu apă pe față și a plecat. Ca să nu-l vadă careva, a luat-o prin cimitir, a sărit gardul spre pădure și s-a ascuns printre lăstari, aproape de pârâu.

Privea spre căruțele așezate una lângă alta, iar între ele fumegau câteva vreascuri deasupra cărora stătea agățat un ceaun, cu fundul negru de funingine, din care mai ieșeau câțiva aburi. Caii pășteau mai încolo, la umbra copacilor.

Țigăncușa cu cordele roșii în păr sări repede din căruța cu coviltir, fluieră de două ori spre cai și animalele o urmară cu nările adulmecând în vânt. Parcă făcuse o magie. Veneau spre pârâu, în locul în care se făcea o scobitură și apa era calmă. Trebuia să adape caii. Flăcăul stătea în spatele lăstarilor și o privea cum călca pe iarbă de parcă zbura. Când a ajuns la mal și-a ridicat fusta albă până la jumătatea coapselor și a intrat în apă.

Un izvor ar fi vrut să fie și el atunci, să se prelingă spre picioarele ei, să o simtă cum îl calcă, să se ridice până la coapsele ei de fecioară, să le sărute și apoi să curgă împlinit spre un timp al nimănui.

Caii, indiferenți, cu copitele proptite în nisipul malului, sorbeau din apa rece.

Țigăncușa privea în lungul pârâului. Deodată, fără să se întoarcă, strigă:

  • Hai, ieși, nu te mai ascunde după lăstari.
  • Te-am văzut că ești acolo. Hai, știu că vrei să vii încoace.

Drăcoaica cu ochi căprui de înger îl simțise sau îl văzuse.

  • Ai ochi la spate? Cum m-ai văzut?
  • Așa suntem noi țigăncile. Nu vedem, dar simțim. Știm când e om bun prin preajmă. Hai, fă-te-ncoace!

Dădu lăstarii la o parte și ușor buimăcit se îndreptă spre dracul de fată care îl privea râzând, ținându-și fusta ridicată deasupra genunchilor în timp ce apa îi răcorea pulpele.

  • Iaca, am venit!
  • Ha, ha… ai venit pentru că te-am chemat.
  • Cum adică m-ai chemat?
  • Nu pot să-ți spun cum. Dar te-am chemat, atunci când m-ai văzut în căruță. Știam că o să vii!

S-a lăsat ușor pe genunchi, învârtind în jurul degetului un fir de iarbă, ca să nu îl vadă că-i tremurau mâinile. Țigăcușa a ieșit din pârâu ținând, în continuare, fusta ridicată.  A bătut din picioare de vreo două ori ca să-și scuture stropii de apă și s-a așezat lângă el. Fără frică, fără sfială. A rupt câteva fire de busuioc, crescute din semințele măturate de vânt din cimitir, și le-a legat repede în păr, trăgând cozile în față, peste cămașa de sub care i se vedeau sânii rotunzi, cu o cireașă în vârf, semn că apa rece o înviorase.

  • Cum te cheamă?
  • Mă cheamă Rina.
  • Rina? De la ce vine Rina?
  • Nu știu. Pur și simplu Rina. Așa mă strigă. Pe mama o cheamă Didina, iar mie mi-au zis Rina.
  • De unde vii?
  • De peste tot.
  • Cum adică de peste tot?
  • Umblăm de ici-colea. Suntem căldărari. Stăm o săptămână – două la o margine de sat. Oamenii vin să cumpere una-alta, sau să le peticim un cazan, o tigaie, un ceaun, să le punem un uluc. Treburi la care ne pricepem.
  • Și te pricepi și tu?
  • Nu eu. Tata.
  • Și tu ce faci?
  • Eu pot sa ghicesc viitorul.
  • Si ce spune viitorul tău?
  • Nu am voie să-ți spun despre viitorul meu. Dar pot sa ți-l spun pe al tău.
  • Atunci, spune-mi.
  • Pe tine cum te cheamă?
  • Petre.
  • Petre, Petre… Dă-mi mâna stângă să mă uit în palmă.

 

I-a  întins palma stângă nu atât pentru că dorea să-și cunoască viitorul ci mai degrabă pentru că voia să simtă atingerea mâinii ei. O mână cu degete lungi și subțiri, cu unghii ovale, așa cum îi era și chipul. Și-a așezat palma stângă în poală, iar degetul ei urma liniile vieții și morții. Prin fusta albă de in, înflorată, îi simțea căldura coapselor de fecioară care-și dorește să fie femeie. Busuiocul din părul ei îi înconjura pe amândoi cu o aromă ca o pecete care avea să pună sub tăcere un secret știut doar de două suflete și o pădure care fusese martoră la multe alte taine.

O privea cum urmărea atentă liniile din palmă și simțea cum un fior cald îi urcă din tălpi spre stomac, trecând prin centrul de putere al fiecărui bărbat. O moleșeală l-a cuprins și nimic nu l-ar fi făcut să-și ridice mâna din poala ei. Parcă era paralizat și așa ar fi vrut să rămână.

 

  • Ai să pleci la un drum lung și cu primejdii.
  • Nu mi-i frică.
  • O să ai o cumpănă, dar scapi…
  • Cumpănă are și fântâna din capul satului, dar de câte ori se scufundă cu găleata, de tot atâtea ori se ridică și aduce apă proaspătă la lumină. Pentru asta sunt cumpenele. Să ne scoată la lumină.
  • Linia inimii e împletită rău de tot. Linia norocului și a inimii nu se întâlnesc la tine. N-am mai văzut așa. Vrei ceva, dar e greu tare… Se rupe de multe ori… Parcă s-ar uni undeva, dar e departe… nu în viața asta.
  • N-am nevoie de noroc dacă te măriți cu mine.
  • Nu pot. Ești român. Eu sunt țigancă.
  • Și ce dacă?
  • N-ai tu bani să mă cumperi.
  • Cum adică să te cumpăr?
  • Și nici nu poți să mă furi.
  • Cum adică să te fur?
  • Așa-i obiceiul la noi.
  • Vorbesc cu tac-tu și-i spun că vreau să mă însor cu tine, că am casă și gospodărie.
  • Așa o fi la voi, la români. La noi e altfel. Dacă mă vrei, trebuie să vii cu noi, dar dacă vii cu noi vei fi sărac. Nu pot să te aștept până îți faci un rost. Noi suntem țigani. Umblăm vara întreagă de ici colo. Dormim sub cerul liber. De multe ori mâncăm o mămăligă rece cu o ceapă.
  • Și crezi că eu nu știu gustul mămăligii cu ceapă?
  • Îl știi, dar nu știi cum e s-o mănânci sub cerul liber.
  • Rina, dacă până la anul fac rost de bani să te cumpăr, te măriți cu mine?
  • Ha, ha, ha… la anul? Cine știe ce-o mai fi la anul?
  • Vorbesc cu tac-tu și-i spun că fac rost de bani, numai să nu te dea după altul.
  • Lasă. Nu mai vorbi.
  • ….
  • Iaca, vezi? Am în păr 13 bănuți de argint. O să iau unul mic, de 15 kopeici, și o să-l arunc în apă, în bulboană. De mâine poți să-l cauți. Dacă îl găsești, te las să mă furi. Fug cu tine.
  • Rina, o să-l găsesc.
  • Da,… o să-l găsești, dar nu mâine și nici poimâine. O să-l găsești … în altă viață. Acesta e blestemul pe care o să-l duci cu tine. Să mă cauți după ce îl găsești.
  • Și ce le spui la ai tăi? Că nu mai ai banul?
  • O să le spun că l-am pierdut când mă spălam pe păr.
  • Atâta tot?
  • Eiii… atâta tot. Or să mă bată. Ai văzut biciul? E împletit din cinci bucăți de piele de vițel. Arde când te atinge cu el. Am noroc că dă doar la picioare.
  • Te lași bătută?
  • N-o să găsești kopeicile. Nu acuma. Dar știu că o să-ți aduci aminte de mine. Pentru asta merită să iau câteva bice peste picioare.

Și-a desfăcut repede banul din păr și l-a aruncat. Înainte să fie înghițit de bulboană, bănuțul de argint se lovi de o piatră și clinchetul se pierdu în pădurea martoră la secretul lor.

Apoi, s-a ridicat, a fluierat spre cai și a pornit spre căruțe. Petre a rămas cu mâna întinsă în iarbă, cerșind parcă un alt timp de la TIMP.

A doua zi, pe 27 august 1916, intram în război. Primul mare război. N-a găsit banul de 15 kopeici. După câteva zile, Rina a plecat cu ai ei. Apoi flăcăii din sat au plecat la război. Și a trecut o viață.

 

*****

 

27 august 2016

Vara lui 2016 mă arsese ca pe scrijelele de măr puse la uscat pe casă. Și câinii se băgau pe sub stogurile cu fân și nu ieșeau de acolo nici dacă venea ursul. Munceam pe unde apucam. Aveam nevoie de bani pentru școală. Se apropia sfârșitul lui august. Căram niște nisip, cu o găleată de tablă, pentru țața Didina, bătrâna văduvă din capul satului. Era singură și puterile o lăsaseră de ceva timp. Un vecin îi adusese vreo patru saci cu nisip până la poartă. Eu umpleam ușor câte o găleată și o duceam lângă cerdacul casei. Era singura dată când nu mă interesa vreun ban. O făceam pentru că, atunci când eram mic, țața Didina mă oprea mereu pe drum și îmi dădea un măr, o pară, un pumn de zarzăre, ce avea prin buzunarele largi ale pestelcii. Îi era drag de mine. Acuma scoteam nisipul din saci, cu mâinile făcute căuș, și îl puneam în găleată. Încă o tură și eram gata cu treaba. Un clinchet ca de zurgălău a spart liniștea zilei. M-am uitat și am văzut ceva rotund care se izbise de marginea găleții de tablă. Parcă era un nasture. L-am luat în mână și l-am frecat de tricou. Era un bănuț.

”Ha, ha, ha… iaca unde stătea norocul meu pe ziua de astăzi! Iaca, e și găurit. Să fii fericit găsitorule!”

Amuzat, m-am uitat atent pe o față a lui. Doi vârcolaci cu coarne, o coroană regească și niște steme. Pe fața cealaltă se vedea mai bine un 15 și 1908. Iar între cele două numere, cu litere rusești, scria ”kopeici”. Deasupra coroanei era o gaură mică, așa cum au unele medalioane. Țineam bănuțul în palmă și mă întrebam oare cine l-o fi pierdut pe aici, că în ziua de azi nu mai sunt din aștia.

 

*****

 

O boare de vânt, prima din ziua aceea, mă învălui cu o mireasmă de busuioc. M-am întors și am văzut pe marginea șanțului, pe partea cealaltă a drumului, cum se odihnea  o țigăncușă cu ochi căprui care avea în poale un coș cu busuioc proaspăt.

Țața Didina ieși până la poartă să-mi aducă o ulcea cu apă rece. O văzu pe țigăncușă și strigă:

  • Hei, fato! Fă-te-ncoa!

Mica florăreasă, cu ochii rotunzi și cozile negre, s-a ridicat sprintenă, a pus coșul pe umăr și s-a apropiat.

  • Cum te cheamă?
  • Crina îmi zice.
  • Și cum dai busuiocul?
  • Un bănuț buchetul!
  • Îți dau niște mere, că tocmai s-au pârguit în grădină. Cât busuioc îmi dai.
  • Cât vrei matale, bunică!

Țața Didina a plecat să adune merele. Eu o priveam pe drăcoaica cu obrazul alb și cu ochi căprui de înger, iar bănuțul de 15 kopeici mă frigea în palmă. Am întins mâna să i-l dau. Ea a luat trei fire de busuioc, le-a trecut pe deasupra frunții, peste piept și mi le-a întins uitându-se în ochii mei.

  • Păstrează ce ai în mână. Ce-ai găsit, al tău să fie. Busuiocul să-l pui în pernă. Ca să nu uiți de ziua asta…

 

*****

 

Țața Didina apăru în poartă.

  • Hai, Petrache, dacă ai terminat, sa-ți dau niște mere și o apă rece.
  • Da’… unde-s merele pentru busuiocul țigăncii?
  • Care busuioc Petrache? Care țigancă? Văleu, te-o fi opărit soarele în cap, maică. Hai la umbră, să te întremezi oleacă.

M-am întins la umbră în cerdac. Bănuțul de 15 kopeici încă îmi ardea palma, dar, sub tricou, trei fire de busuioc îmi răcoreau inima.

În lunca de la pădure, o țigăncușă cu ochi rotunzi și căprui culegea flori de câmp cântând: ”Inimă de țigancă/ Inimă de țigancă/ Te cheamă și te vrea/ Să-i fii alăturea/ Inimă de țigancă!”

Copacii își foiau frunzele, ca într-un zâmbet complice: ei știau taina bănuțului de 15 kopeici.

*****

Citiți și Rochia roșie… de la capătul drumului

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *