Leonard Relea

luni

29

mai 2017

0

COMENTARII

The Artist sau arderea trecutului când nu mai ai viitor

Scris de , Postat în Film

The Artist
Luni, 29 mai 2017

The Artist (2011), filmul care a dat peste cap toate juriile din cadrul galelor internaționale: 5 premii și 5 nominalizări Oscar, 3 premii și 3 nominalizări Globul de Aur, 7 premii și 5 nominalizări BAFTA, un premiu și o nominalizare Cannes, un premiu și 5 nominalizări Academia Europeană de Film.  Nota IMDB: 7,9.

Regia: Michel Hazanavicius; în rolurile principale: Jean Dujardin, Bérénice Bejo… ; în roluri secundare: John Goodman, Malcolm McDowell, James Cromwell, Penelope Ann Miller.
Cine s-ar fi așteptat că un film mut și alb/negru să reușească o asemenea performanță?

Este o altă dovadă că cinematografia europeană nu are nevoie de efecte speciale și de violentă pentru a seduce publicul.
E adevărat că opiniile consumatorilor de filme au fost împărțite. Cei mai aprigi critici din fotoliul de acasă susțineau că un film mut, realizat în tonuri de gri, nu mai poate transmite ceva în secolul 21 când totul este acțiune și culoare.

Cred că diferența dintre The Artist și orice alt film de factură hollywood-iană este ca diferență dintre un tablou realizat cu penelul și un tablou realizat în Photoshop.
Pe scurt este povestea unui actor de film mut, George Valentin (interpretat de Jean Dujardin), care decade după ce refuză să joace în filmele cu sonor. De ce refuză? Din orgoliul. Dintr-un prea mare orgoliu. De altfel, își pierde averea investind într-un film mult care nu stârnește decât compasiunea celor care îl cunosc. Devine falit și se refugiază în alcool ducându-și zilele într-o cămăruță alături de câinele său și de filmele care îl făcuseră celebru.

La un moment dat, într-o scenă, acesta stă de vorba cu propia umbră, proiectată pe un ecran. Îi reproșează lucruri dure până în momentul în care „umbra” se întoarce și pleacă. Dispare…
Iată cum orgoliul îl macină până ce devine atât de nesemnificativ încât și umbra îl părăsește. Într-un gest de disperare își arde toate peliculele cu filmele pe care le făcuse până atunci și pe care le urmărea cu o nostalgie bolnavă. De fapt își arde legăturile cu trecutul. Salvează doar unul. Primul film în care juca alături de Peppy Miller (Bérénice Bejo), o tânără de care s-a îndrăgostit de la prima vedere, dar căreia ezita să-i mărturisească sentimentele. La rândul ei, Miller nu avea curajul să-și arate iubirea pentru George… dar va juca rolul îngerului păzitor până la final.
Momentul incendiului cred că e scena cheie a filmului. E scena care spune mai mult despre “omul din noi” decât orice psihanalize. Practic ne demonstrează că orgoliul nu face decât să te țină ancorat în trecut… orgoliul distruge forța de a evolua… orgoliul te distruge ca om până în momentul în care și umbra fuge de tine…
George Valentin este salvat din incendiul pe care-l declanșase și apoi îngrijit cu dragoste acasă la Peppy Miller. La un moment dat, datorită intervențiilor fetei, i se oferă un rol într-un film. Fostul lui șofer, când îi aduce sceanariul îi spune: “Domnule, aveți grijă ce faceți cu orgoliul dumneavoastră”.

Momentul de bucurie este distrus când din greșeală intră într-o cameră a vilei lui Peppy unde găsește toate lucrurile sale care fuseseră vândute la licitație. În acel moment, orgoliul preia din nou controlul vieții lui. Face o criză și se refugiază în garsoniera distrusă pe jumătate de incendiu cu gândul de a-și trage un glonte în cap.
Oare a reușit? Dacă vreți să știți finalul, urmăriți filmul.

Consider că este unul dintre filmele care ”spune” mai mult decât ”arată”.

Post Scriptum:

Acum vreo 10 ani am învățat ca sunt momente de viață pe care dacă nu le arzi la timp, te ajung din urma, îți sar în piept, te sfâșie și te doboară, te fac să sângerezi, dar apoi te ridici și privești în urmă cum a rămas doar cenușa care își caută locul într-un trecut care este parte din tine.

Citiți și: Perfect Sense (2011), un film despre bolile societății

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *