Leonard Relea

joi

17

ianuarie 2019

0

COMENTARII

Timpul trece, prietenii rămân, la Bolta Rece

Scris de , Postat în Locuri

Joi, 17 ianuarie 2019

Pe 17 ianuarie, s-au împlinit 233 de ani de la prima menţiune documentară despre BOLTA RECE, local cunoscut şi sub numele ”Universitatea vinurilor” sau ”Academia ieşeană de umor şi inteligenţă”, acolo unde, după cum se spune ”Timpul trece, prietenii rămân”.

beciuri Bolta Rece

Cred că este cel mai vechi local din Iași. Istoria sa începe cu o casă țărănească, cu prispă, o bucătărie și un salon imens pentru meseni. Sub această casă se săpase un întreg păienjeniș de hrube și firide unde se odihneau pântecoasele butoaie cu vinuri de Cotnari, Bucium și Uricani. Primul proprietar cunoscut era un negustor, Avram Amira care a preluat localul în 1864 și l-a modernizat. Apoi afacerea a fost dusă mai departe de nepoții săi.

În ultima parte a secolului al XIX-lea, unii membri ai Societății Junimea se întâlneau deseori aici și se spune că au lansat butada ”La Bolta rece mîncarea-i fudulie, băutura-i temelie!”

Trecerea junimiștilor pe la Bolta Rece a dus la o frumoasă prietenie din istoria literaturii române. Aici, Eminescu l-a cunoscut pe Creangă. Cei care ajung să coboare în pivnița de la Bolta Rece, undeva sub cramă, vor putea vedea o măsuță și două scăunele despre care actualii proprietari al restaurantului spun că era locul în care stăteau cei doi scriitori.

”Bolta Rece n-a fost deci numai un simplu depozit de vinuri, ci și o instituție aproape necesară Iașilor. La Bolta Rece cine intra, intra cu respect, iar atmosfera aceea păstrând câte ceva din parfumul trecutului , mână-n mână cu bătrânul Cotnar, stimula entuziasmul dând dorul și râvna de a merge peurmele celebrilor obișnuiți pe vremuri ai acelui local”. (Rudolf Suțu – Iașii de odinioară, Ed. Corint, 2015)

*****

Lidiea-Bizgu Bolta ReceLa Bolta Rece, în 2002, am cunoscut-o pe Lidiea Bîzgu (foto), cea mai veche angajată a restaurantului cramă.  O femeie micuță, plină de viață, volubilă și cu un sac de povești, dacă ar fi avut timp suficient să stea cu mine de vorbă. Redactorul șef avea nevoie de un reportaj scurt, așa că m-a trimis să-i aduc în două ore textul.

Două ore de documentare și scriere a unui text pentru ziar sunt un fel de alergare contracronometru. N-am ezitat să fac subiectul pentru că viața în presa cotidiană se desfășoară cu deadline-ul deasupra capului.

Așa că, în scurt timp am ”descălecat” la cerdacul Boltei Reci, în strada Rece numărul 10.

Și așa am aflat cum într-o a zi a anului 1969, pe ușă crâșmei Bolta Rece intra o adolescentă plăpândă, care abia împlinise 16 ani și dorea să învețe o meserie. Lidiea Bîzgu nu putea bănui atunci că de la primul cartof curățat aveau să treacă atâția ani pe care îi va petrece în același loc de muncă.

“Unchiul meu era bucătar aici și la început eram pusă la munci mai ușoare, cum ar fi pregătirea zarzavatului pentru mâncăruri. Apoi, după vreo doi ani, când am devenit majoră m-au angajat ca ospătar, iar de vreo 20 de ani sunt bucătar”.

Timp de peste 30 de ani a văzut multe povești la Bolta Rece și nu avem timp de povestit, dar măcar câteva amintiri tot se lasă dezvăluite.

Lidiea Bîzgu povestea, cu umor, cum erau serile în care crama se umplea de studenți:

“Veneau de pe la toate facultățile și își permiteau să mănânce și să bea o sticlă de vin. Apoi cu chitările încingeau câte o petrecere de care ne bucuram și noi cei care îi serveam la masă. Cel mai greu era să-i facem să plece acasă. Trebuia să aprindem niște pucioasă în beci și din cauza fumului ieșeau toți la aer. Numai așa reușeam să încuiem localul în urmă lor. Altfel ne-ar fi ținut până dimineață.”

Despre oamenii de partid ai vremii cel mai mult a fost impresionată de primarul anilor ‘70, Ion Manciuc.

“Era un gospodar adevărat căruia îi plăcea foarte mult curățenia și ordinea. De fapt își începea ziua de muncă cu un raid prin piețele Iașului discutând cu țăranii veniți cu marfă. Le asculta necazurile și încerca să îmbunătățească organizarea din piețe. Venea în controale și pe la noi. Mai ales când avea musafiri de la București, închiria toată crama și serveam specialitatea casei: tochitură moldovenească, cârnați de casă, chișcă, sărmăluțe, și serveam vinul casei ori vinuri din podgoria Probota.”

Despre Ion Iliescu își amintea că venea întotdeauna doar ca client și servea ceea ce era în meniu.

“Pe atunci o friptură costa doar 12 lei și 80 de bani iar un litru de vin era 15 lei. Și actorii Teatrului Național veneau zilnic pentru prânz. Din păcate, astăzi nu-și mai permit un asemenea lux.”

După ce a servit la masă membri ai partidului comunist cât și politicieni actuali, Lidiea Bizgu a avut ocazia să-l cunoască și pe Regele Mihai I. În urmă cu câțiva ani, într-un periplu moldav al suveranului, acesta s-a oprit și la Bolta Rece. Amintirea lăsată este cea a unui om tăcut, îngândurat chiar, dar cu mult bun simț. De aceea se poate lăuda că a pregătit masa pentru studenți, activiști, politicieni dar și pentru un cap încoronat.

Amintirile erau multe dar se adunau greu și nici timp nu aveam. Ziarul nu așteapta.  Peste 30 de ani de ani nu se pot rezuma într-un ceas de vorbă. Dar să nu uităm că pe strada Rece, la numărul 10, timpul trece, amintirile rămân.

Iar dacă există vreun ieșean care nu a intrat niciodată la Bolta Rece, înseamnă că nu a cunoscut Iașul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *