Leonard Relea

luni

20

iulie 2015

2

COMENTARII

Ținta face parte din drum ! Eu sunt ținta !

Scris de , Postat în Exclusiv, Locuri, Proză foarte scurtă

Vrabie... sfarsit de drum

20 iulie 2015

Un drum este un drum doar dacă faci primul pas. Altfel, e doar o ușă peste al cărei prag nu ai curajul să treci. Ce folos că stai în fața unei uși dacă nu reușești să treci de ea. Faptul că ai găsit-o nu înseamnă că ai ajuns la un capăt… abia de acolo începe adevărata călătorie. Ușa e doar un pretext pentru a separa două lumi. O ușă imaginară ca și una reală sunt la fel de greu de trecut. Depinde de fiecare.

O drumeție solitară de duminică, pe valea Cacainei (acuma i se spune râul Șorogari), la o margine de Iași, pe partea dreaptă a Sărăriei. După ieșirea din oraș și încă vreun kilometru, câteva case răzlețe se ițesc aiurea dintre copaci. Pentru unele, denumirea de case e mult spus. Sunt o combinație între bordeie și casele bătrânești din lut și paie.

Las în urmă indicatorul care mă avertizează că am ieșit din oraș. Oricum, ceea ce văd în față e mai frumos ca orașul căruia i-am întors spatele pentru câteva ore.

Nu-mi place asfaltul. Mai ales că afară sunt vreo 35 de grade și sunt convins că tălpile încălțărilor mele abia rezistă să nu se lipească de asfaltul încins la vreo 50 de grade cel puțin. Îmi place să merg pe pământ, pe iarbă, pe frunze pe orice altceva… Când eram copil și mergeam la bunici, într-un sat pierdut printre dealurile județului, de care autobuzul nu se apropia la mai mult de 5 kilometri, îmi plăcea să merg descălțat prin colbul din drum. Aproape toată lumea din sat mergea cu picioarele goale de cum dădea căldura. Mai ales femeile și copiii. Iar atunci când ploua și picioarele se înfundau în glod până la glezne, îți dădeai seama că orice încălțăminte era inutilă.

Sar gardul care delimitează șoseaua de restul lumii. Șoseaua nu înseamnă drum. Este doar o bretea care leagă două localități.

Drumul e altceva… nu este o direcție. Drumul și-l face fiecare după cum simte, după cum îl duce sufletul. Pe drum nu-l alegi. Drumului te abandonezi…. Devii una cu el, dacă vrei să-l simți, dacă vrei să fii cu adevărat călător.

Drumeția nu are legătură cu drumul ci cu felul în care faci față la provocările lui… Drumețul este însuși drumul…

Să mă întorc, totuși, la drumul meu… sau să mă întorc la mine… Mergeam pe marginea șoselei și iarba uscată pocnea sub tălpile albe ale papucilor. Când eram copil li se spunea teniși. Probabil că fuseseră inventați de jucătorii de tenis. Nu știu …

La un moment dat…. acel moment care poate schimba o direcție, viteza, dar mai ales poate schimba soarta, observ o punte care îmi deschidea drumul spre celălalt mal, spre o amestecătură de copaci care probabil își închipuie că formează o pădure. Sunt un pic ironic, nu-i așa? Copacii pot trăi sute de ani fără să se gândească la pădure. Nu se sprijină unul pe altul și nu au spiritul de turmă al oamenilor. Copacii pur și simplu trăiesc. Oamenii trăiesc, dar nu „pur și simplu”, ci complicat și atrag în acest joc „al vieții și al morții” (după cum spunea Horia Lovinescu) tot ceea ce pot agăța în trecerea lor prin această lume.

După ce trec puntea și mă „scufund” ușor în pădurea închipuită, simt că mi-am rupt corzile de civilizația șoselei.  E umbră și vântul face frunzele să șoptească într-o limbă doar de ele înțeleasă. Ce ar fi de înțeles? De multe ori nu-i înțeleg nici pe oamenii care vorbesc aceeași limbă ca și mine. De ce ar trebui să înțeleg ce spun frunzele. E suficient să le ascult. Nu mintea trebuie să le înțeleagă.

Parau Calcaina, Iasi, CA Rosetti

Sunt mai multe cărări. Aleg una de pe malul gârlei. Sunt urme de vaci care au trecut cândva prin pământul îmbibat cu apa. Acuma s-au uscat. Sunt cocoașe de pământ și găuri de la copite. Îmi amintesc de filmul Drumul oaselor… fără oase. Calc de pe un „pisc” pe altul, evitând cu grijă urmele de copite. La dreapta mea, gârla pare nemișcată, toropită parcă de cele 35 de grade. Câte o broască sare în apă când simte că m-am apropiat prea mult. N-o să credeți, dar văd fluturi și libelule. Când ați văzut ultima data un fluture prin oraș? Mai țineți minte cum zboară?  Când eram copil aveam zilnic fluturi prin grădină. Acuma nu mai sunt. Și cât de importantă poate fi zbaterea unei aripi de fluture. Ca și în viață… O privire, o respirație, un tresărit, un clipit îți pot schimba destinul …

Atunci când mergi singur prin pădure poți simți libertatea de a alege. Nimeni nu-ți spune în ce direcție să te îndrepți, pe ce drum, cât să mergi și unde să te oprești. E momentul în care îți dai seama dacă alegi cu mintea sau cu sufletul.  Îți dai seama dacă știi să faci alegeri sau aștepți să aleagă alții pentru tine. Viață e croită în așa fel că de cele mai multe ori îi lăsăm pe alții să aleagă în locul nostru. Există vreun motiv pentru care îi lăsăm pe alții să ne deseneze un drum… în loc să le spunem că fiecare poate avea drumul lui?

Primele semne de civizație se văd deja: doze de bere și pet-uri. Câteva sute de metri mai încolo, sub umbra unor copaci, vreo 4 mașini stau cu portierele căscate. E un tablou despre care nu vreau să povestesc.

Pădurea are o sălbăticie calmă… Oamenii au reușit să creeze o sălbăticie agresivă.

Acuma merg prin marginea pădurii. E umbră, vântul suflă mai puternic și îmi las privirea să se așeze pe deasupra câmpului din dreapta mea. O potcoavă uzată îmi zâmbește din iarbă. E un fel de Smiley fără ochi. O iau și o bag în geantă, lângă aparatul de fotografiat. Potcoavele aduc noroc, așa se spune. Ar trebui să cred că am dat și eu peste noroc?

Potcoava pe drum

Norocul nu e o întâmplare… e o alegere. O alegere cu sufletul, nu cu mintea. E prima dată când găsesc o potcoavă. Iar viața nu ne oferă reluări. 

 

Soarele arde din creștetul zilei. Îmi scot tricoul. Simt nevoia să mă abandonez arșiței și vântului. (Aveam să regret mai târziu)

Urmele de la vaci se înmulțesc. Trec zilnic pe aici. Par că sunt multe. De după o colină, le văd la distanță. Stau la umbră. Sunt vreo 15, mai mari, mai mici… ba chiar și un taur. Pe măsură ce mă apropii, stau cu ochii pe taur. Nu văd văcarul. Taurul mă privește și el. Rumegă. Păstrez o distanță decentă… atât cât înseamnă decentă atunci când ai în apropiere capete încornorate. E bine să le vezi. Printre oameni, nu poți păstra distanța decentă pentru că au coarnele pe dinăuntru. Stau bine înfipte în suflet. E mai dureros când te atinge un suflet care are coarne. Știu, nu e o imagine poetică, dar n-am spus că vreau să fac poezie aici.

Vacar si vaci pe drum

Trec de ultimele vaci. Acuma văd și văcarul. Stă așezat pe o piatră cât o borna kilometrică. Se sprijină cu coatele pe genunchi. Pălăria veche din cap abia rezistă să nu sfârâie. Pare că doarme. Poate că meditează… poate că reușește să nu se gândească la nimic. E aici și nu e aici. El nu a auzit de ZEN. El este ZEN. Asta-i diferența. 

După câteva sute de metri, mă așez și eu la umbra unor copaci. Un greiere mă privește cu mirare. N-am văzut în viața mea un greiere, dar știu că gâza asta e greiere. De fapt, descopăr că a fost. Acuma e doar o carcasă. Păcat. Pentru el nu mai vine toamna.

Întind tricoul pe iarbă și stau culcat cu fața în sus. De data asta privirea cuprinde cerul. Sau poate că cerul mă cuprinde pe mine. Norii sunt nemișcați, dar din când în când par că se zbat să se elibereze din lenea toridă. E doar o iluzie optică. Exact ca și viața…

După un timp pornesc mai departe. O vrabie cu zborul frânt, zace pe asfaltul ucigător de fierbinte. Ea a ajuns la capătul unui drum… Îmi vin în minte versurile lui Zaharia Stancu: „Odată am ucis o vrabie…”

Am făcut un drum… un drum prin pădure, prin câmp, prin soare și mai ales …. un drum prin mine însumi. Până la urmă drumul prin noi înșine e singurul care contează. Ținta face parte din drum! Eu sunt ținta!

2 Comments

  1. Liviu
  2. Anca Ferro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *