Leonard Relea

luni

28

septembrie 2015

2

COMENTARII

Trei filme despre educație care nu au meritat Oscarul

Scris de , Postat în Actualitate

trei filme despre educatie

26 septembrie 2015

După două săptămâni de la începerea școlii vreau să mai spun ceva despre educație . N-o să mă refer la sistemul românesc. Mi-am spus o părere în luna iulie:

Corijenții din educația românească nu sunt elevii.

Nu vreau să revin asupra acestei chestiuni deocamdată, deși subiectul este inepuizabil. Păcat că este tratat precum drobul de sare.

Vreau să prezint pe scurt trei filme despre educație, despre oameni reali, despre întâmplări reale, despre ce înseamnă să dorești cu adevărat să schimbi ceva. Nu este prima dată când scriu despre aceste trei filme, dar le-am prezentat separat. Simt că vreau să le aduc acuma împreună.

 

Take the lead (2006)

 

Filmul Take the Lead (2006), realizat de regizoarea Liz Friedlander,  este inspirat din viața lui Pierre Dulaine, un instructor de dans care se oferă voluntar să-i învețe dansuri de societate pe elevii problemă ai unui liceu din New York. De fapt, ținta sa nu este neapărat dansul, ci un strop de educație, să-i învețe ce înseamnă respectul, mândria, onoarea…  Dansul este doar o metoda prin care se poate ajunge la aceste valori umane. Mai mult, metoda pe care o găsește nu este rigidă cum sunt multe dintre metodele de predare clasice. Dulaine îi lasă pe noii săi elevi să îmbine stilul clasic cu cel hip-hop. Rezultatul? O adevărată supriza!

Elevii problemă ai liceului newyorkez provin din medii considerate ca fiind periferia societății: cu droguri, prostituție, furturi, crime etc etc. :coala nu le oferă o alternativă pentru a-și dezvolta personalitatea, ci este un mediu la care ei nu se pot adapta deoarece nu pot înțelege la ce le-ar folosi manierele elegante sau acumularea de cunoștințe atâta timp cât viața lor se desfășoară într-un perimetru social în care trebuie să lupte pentru a supraviețui.

Pierre Dulaine are curajul să le arate că fiecare dintre ei este special și că nimic nu-i poate opri să se schimbe.

”…mă uit în camera asta şi tot ce văd e alegere. Alegeri care aşteaptă să fie luate. Nicio singură lepădătură. (Pierre Dulaine)

 

Piedicile pe care le întâmpină Dulaine încep de la directorul școlii care, în primele secvențe, îl ironizează pentru că se oferă voluntar și pariază că nu va rezista mai mult de o zi. Din fericire, pierde pariul. La un moment dat, unul dintre profesori, deranjat că elevii învață să danseze în loc să studieze științe exacte în orele de detenție, face tot posibilul pentru îndepărtarea instructorului de dans. Cu această ocazie, în biroul directorului, o doamnă care începuse deja să vadă și ea unde duce visul instructorului de dans, Pierre Dulaine are un discurs adresat de această dată părinților prezenți:

”Să faci ceva, orice e greu. E mult mai uşor să dai vina pe tatăl tău, pe mama ta, pe mediu, pe guvern, pe lipsa banilor, dar chiar dacă găseşti unde să arunci vina tot nu faci problemele să dispară. Încerc ceva nou. Încerc. (Pierre Dulaine)

Cine crede că este un film despre dans se grăbește. Dansul este doar un pretext pentru câteva lecții de viață și de educație adresate în primul rând educatorilor, dascălilor, oamenilor care și-au dedicat viața pentru a crea premisele unor schimbări în viața altora.

Rolul principal este interpretat excepțional de Antonio Banderas.

Din 1994 și până în 2005, “Clasele de Dans” înființate de către Pierre Dulaine aveau 42 de instructori și mai mult de 12,000 de  elevi în școlile de stat din New York. în prezent, programul se extinde în toată America.

 

27 septembrie 2015

Freedom Writers (2007)

 

Freedom Writers (2007), un alt film care nu a meritat nici un premiu Oscar pentru că este vorba de educație .

În traducere Jurnalul străzii, este o peliculă realizată după cartea The Freedom Writers Diary, de Erin Gruwell, scrisă de elevii unei clase de la un liceu din California. Adolescenții provin din medii conflictuale, din zone în care apartenența la o bandă îți asigură atât supraviețuirea cât și moartea. Despre educație cine mai avea timp să pomenească ceva?

Erin Gruwell este în primul an la catedră, motiv pentru care va preda unei clase formate din astfel de elevi problemă. Inclusiv colectivul este împărțit în funcție de apartenența la o etnie sau o bandă. Singura lor rațiune de a trece prin viață era să supraviețuiască zilei respective. Viitorul putea să se oprească oricând, uneori chiar înainte de a împlini 18 ani.

Și totuși, Erin Gruwell este decisă să îi motiveze să citească, să învețe, să devină altceva decât au văzut în mediul în care au crescut. Pentru asta este dispusă la orice sacrificiu, inclusiv la sacrificarea vieții de familie.

Cum reușește Erin Gruwell să-i motiveze să-și schimbe opțiunile? În primul rând învățând să-i cunoască. Apoi îi face să descopere ce au în comun, începând de la muzica pe care o ascultă până la experiențele de viață. Încet, încet, adolescenții de 14 – 16 ani își dau seama că nu sunt diferiți unul de altul, ci doar istoria grupurilor din care fac parte este oarecum diferită.

Faptul că cineva are încredere în ei, că îi respectă și îi ascultă le dă curaj pentru a lua decizii care le vor schimba viața. Conștientizează că pot să facă asta.

Aparent paradoxal, principala luptă pe care o da Erin Gruwell nu este cu educarea propriilor elevi ci cu sistemul de învățământ anchilozat, susținut de oameni fără perspective pentru care nu educația contează ci respectarea unor norme școlare rigide.

Și totuși, Erin Gruwell luptă împotriva sistemului de educație și își caută aliați care să înțeleagă cu adevărat ce înseamnă interesul copiilor. Un interes care nu constă în respectarea unor regulamente învechite și rigide, aplicate orbește de angajați în educație fără nici un pic de vocație de dascăli, ci un interes real care se poate modela în funcție de personalitatea fiecăruia și personalitatea de grup.

Va reuși? Urmăriți filmul…

În rolul principal: Hilary Swank.

Regizor: Richard LaGravenese (cel care a scris scenarii pentru „Regele pescar” , Water for Elephants, Paris, je t’aime etc respectiv a mai regizat P.S. I Love You, Paris, je t’aime etc)

 

Beyond the Blackboard (2011)

 

Beyond the Blackboard (2011) este un film care te lasă fără cuvinte, fiind inspirat după o poveste reală… povestea lui Stacey Bess care la 24 de ani primește primul său post în învățământ la o școală fără nume, practic un hangar în care se adunau copiii străzii. Fără bănci, fără cărți, fără manuale, fără materiale didactice, într-un spațiu insalubru, Stacey Bess era “condamnată” să facă educație unor copii între 5 și 13 ani.

După șocul primei zile, se întoarce a doua zi doar pentru a nu crede copiii că renunță ușor. Și nu va renunța… Găsește puterea de a se lupta cu sistemul și cu mediul. Încet, încet, reușește să convingă și alte persoane să i se alăture și să o susțină.

După aproape un an, nu doar viața oamenilor din adăpostul pentru homeless se schimbă ci și destinele multora dintre ei.

E greu de povestit acest film. Această poveste de viață arată că poți să dăruiești foarte mult chiar și atunci când practic nu ai nimic. Contează doar cât de mult îți păsa.

În prezent, Stacey Bess continuă să promoveze  educația și serviciile comunitare.

Iată ce spune în finalul filmului:

”Speranța mea este ca acest film să-i inspire și pe alții să se implice. Familia mea a învățat că și lucrurile simple pot fi foarte semnificative pentru un copil în nevoie. Gătind, stând în jurul mesei, râzând și jucând impreună. Momente obișnuite, pe care copiii noștri le iau că de la sine, pot avea un impact extraordinar. Un copil mi-a spus ani mai târziu, “Ai venit în fiecare noapte, ne-ai adăpostit și te-ai rugat.” Pentru ea, a fost uimitor. Și tu, de asemenea, poți face o diferentă în viețile acestor copii. Nu ai nevoie de abilități neobișnuite. Nu ai nevoie de o pregătire specială. Trebuie doar să îți pese. ”

 

Regia: Jeff Bleckner

În rolul principal: Emily VanCamp

Am mai scris despre filme, în vacanță. Și voi mai scrie …

PS: Cred că aceste filme meritau cel puțin un Oscar. Vor fi cititori care vor spune ca nominalizările la Oscar se fac după anumite criterii… și că eu exagerez. Recunosc că exagerez uneori pentru ca sunt jurnalist … dar nu aș vrea să fac aici o listă cu filme care nu promovează vreo valoare, în schimb au primit premii… 🙂 

2 Comments

  1. Ioana
    • Leonard Relea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *