Leonard Relea

vineri

26

iunie 2015

4

COMENTARII

Un dascăl greu de uitat: prof. Amălinei Valerian, dirigul nostru…

Scris de , Postat în Exclusiv

Clasa a XII-a A, promotia 1988, a Liceului Mihai Eminescu din Iasi, impreuna cu dirigul, prof. Amalinei Valerian, si dna. director Crenguta Gildau

19 iunie 2015

Sfârșitul de an școlar, la care am participat alături de copiii mei, mi-a trezit dorința de a spune ceva despre un om care a schimbat ceva în viața mea. E păcat că ne-am obișnuit să ne amintim de oameni care ne-au modelat destinul, doar după ce nu mai sunt printre noi. De aceea voi încerca să vorbesc despre un om care, din fericire, este printre noi. Voi încerca,… pentru că e greu să scrii despre oamenii la care ții… Îți dai seama că întotdeauna mai rămâne ceva de spus, că nu vei putea să-ți pui sufletul pe de-a-ntregul pe hârtie. Încerc de vreo săptămână să vă povestesc despre acest dascăl drag nu doar mie, ci la generații de elevi. Eu am făcut parte din ultima generație. Ultima promoție care se poate lăuda că l-a avut ca diriginte pe profesorul de matematică Amălinei Valerian, la Liceul de filologie – istorie nr 2 „Mihai Eminescu” din Iași.

 

N-am înțeles niciodată de ce liceul se numea de filologie – istorie din moment ce avea multe clase cu profil sportiv. Exista o singură clasă de filologie, cu multe fete frumoase, pe care noi, băieții de la mate-fizică, ne cam făceam că nu le vedem. Dar asta-i altă poveste, pe care o s-o spun, poate, altădată.

 

20 iunie 2015

Ar trebui să încep cu momentul în care viața mea de elev a căpătat o altă dimensiune.

Era 15 septembrie 1980 când cei 31 de pitici absolvenți ai Școlii Generale nr 33 (actualmente Școala Kogălniceanu) stăteam încolonați pe platoul curții interioare a Liceului nr 2 ”Mihai Eminescu” din Iași. Nu eram sub castanii binecunoscuți. Acolo era conducerea școlii. Am aflat mai târziu cine era director: doamna profesor Crenguța Gîldău, unul dintre cei mai buni directori pe care i-a avut această școală. O „Doamna a școlii”. Îmi pare rău că nu am avut-o profesoară. Dar nu poți să ai totul în viață.

Am avut în schimb ca diriginte pe domnul profesor Amălinei Valerian. Profesor de matematică. Cel mai bun dascăl care exista la Liceul ”Mihai Eminescu” . Cel care va deveni, evident, dirigul

A fost șansa noastră și … pot să spun acuma că a fost și o șansă pentru dumnealui. 

Eram atunci 31 de puștani, băieți și fete. 11 dintre noi am terminat împreună clasa a XII-a. Pe parcursul celor 8 ani ni s-au alăturat alți colegi excepționali și sunt mândru să-i amintesc în orice moment, pentru că astăzi sunt oameni despre care merită să vorbești.

Am intrat în clasa situată la etajul I, deasupra biroului doamnei director Crenguța Gîldău. Cum urcai pe scara profesorilor, la etajul I era prima sală de clasă pe dreapta. Acolo ne-am petrecut următorii 8 ani de școală. Am început ca fiind a V-a C și am terminat ca a XII-a A.

La prima oră, a intrat în clasă un munte de bărbat. Masiv, cred că avea în jur de 120 de kilograme, cu o frunte lată, cu părul pieptănat peste cap, îmbrăcat cu costum care ni se părea imens. În haina lui cred că încăpeam 4 dintre noi, și tot mai rămânea loc. Părea un urs iar noi niște pitici de pădure. Și-a pus geanta pe catedră, s-a uitat la noi și ne-a spus cu o voce ca un tunet: „Bună dimineața!”. Noi, amintindu-ne de învățătoarea noastră dragă, de un metru cincizeci, abia am îngăimat un „Bună dimineața” lălăit pe două-trei voci pițigăiate.

„Eiiii… Nu așa. Parcă n-ați mâncat de o săptămână. Nu stați jos până nu răspundeți cu un „Bună dimineața” ca să ne audă și doamna directoare”, ne-a spus „ursul” în costum, cu vocea ca un tunet. La al doilea „Bună dimineața” parcă ne mai dezghețaserăm. Cred că am repetat de vreo 5 ori până când am reușit să răspundem ca … la armată.

Proful cât un urs, care ne întâmpinase în prima oră a contactului cu liceul, era dirigul… și va rămâne dirigul…. și este în continuare dirigul.

Da…. poate că n-o să credeți, este în continuare „dirigul” pentru că deși avem, iată, 27 de ani de la terminarea liceului, de două ori pe an îl vizităm pe dascălul nostru care ne-a îndrumat, în cei 8 ani petrecuți în băncile Liceului Mihai Eminescu din Iași. Suntem un grup de vreo 10 colegi care ne vizităm dirigul de Crăciun și de ziua lui. Poate că nu ajungem tot timpul aceiași, dar aceste vizite au devenit o tradiție. Mai mult, a rămas dirigul chiar și pentru unii colegi care din clasa a IX-a au ales alte școli.  Nu știu ce a făcut acest om de ne-a unit sufletește așa de mult.

 

Ce poate fi mai frumos pentru un dascăl care a împlinit în acest an 86 de ani, decât să primească vizita elevilor din ultima generație pe care a îndrumat-o ca diriginte? Și știu că așteaptă cu nerăbdare aceste momente.

 

Și uite așa, au fost 8 ani în care am trecut împreună prin două examene de treaptă și apoi prin Bacalaureat. Au fost 8 ani în care domnul profesor Amălinei Valerian ne-a fost nu doar dascăl, dirigul ci și părinte. A știut să ne facă să iubim matematica, să o înțelegem, să ne ordonăm mintea și să fim convinși că suntem cei mai buni. Cu el am învățat că examinarea unui elev nu se face într-o oră, ci și în 10 minute. Cam așa aveau loc extemporalele. După ce preda lecția, cu 10 minute înainte de pauză spunea: „Acum scoateți o foaie de hârtie”. Din ceea ce predase, ne dădea sa rezolvăm un exercițiu. Nu înțelegeam atunci de ce face acest lucru, dar îmi dau acuma seama că era o formă de a se verifica pe el însuși, în primul rând. Era cea mai bună metodă de a ști dacă ceea ce a predat s-a și înțeles. Știu că aveam multe note la matematică. Cred că cele mai multe dintre toate materiile. În jur de 7-8 note pe trimestru. Plus teză. Prin comparație, la română, engleză, franceză, chimie etc… aveam doar două note.

 

De la dirigul nostru am învățat că viața trebuie luată în serios, dar uneori e bine să o tratezi și cu o glumă.

 

Dacă generația care a terminat după noi, în 1989, a scris că era „cel mai iubit profesor”, ce am putea spune noi cei care l-am avut diriginte?

Mi-i destul de greu să vorbesc despre profesorul Amălinei Valerian, în câteva cuvinte, pentru că nu există un început și un sfârșit. Aș vrea ca cei care l-au cunoscut să evoce o amintire în legătură cu el. În felul acesta am reuși poate să recreăm un portret al unui dascăl care a lăsat o amprentă în viața noastră. Un dascăl care a știut să modeleze caractere.

Mi-am reamintit de dirigul nostru nu doar pentru că a fost sfârșitul anului școlar, ci și pentru că am găsit prin arhiva digitală o copie după o înregistrare video din 1989, realizată la un an după ce noi terminasem. Câteva momente, din ultima oră la clasa de mate-fizică. Mulțumesc și pe această cale colegilor din promoția care a urmat după noi pentru că au reușit să-l înregistreze. Profit de ocazie și vă propun să vizionați un montaj pe care l-am realizat ca un amator care se joacă pur și simplu, nostalgic, cu niște amintiri care au prins viață.

4 Comments

  1. Leonard Relea
  2. oana
  3. Iulian Sirbu
  4. CARMEN MANCAS

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *