Leonard Relea

joi

24

mai 2018

0

COMENTARII

Universul absurd al timpurilor noastre

Scris de , Postat în Exclusiv

telefon absurd
Joi, 24 mai 2018

Textul de mai jos poate fi interpretat ca un timp absurd al cotidianului care ne otrăvește viața. L-am scris acum vreo 20 de ani. Acțiunea este plasată undeva prin anii 80 și începutul anilor 90, când instalarea unui post telefonic fix era finalitatea unui demers pentru care îți trebuia un pic de răbdare (de 10 – 15 ani) și un car de noroc, dacă nu aveai ”pile”.

În acele vremuri nu exista telefonie mobilă și nici internet. În schimb programul tv exista doar două ore pe zi, curentul electric era calculat la 1 kw de om pe zi, aragazele funcționau cu butelii dar nu aveai dreptul decât la una pe lună, aveam voie să consumăm într-o lună doar 1 litru de ulei, un kg de făină, un kg de zahăr, un kg de carne, pentru un litru de lapte se stătea la cozi infernale timp de 4 – 5 ore, la aprozar se vindeau cartofi boabe, 200 de grame de pâine era rația zilnică pentru fiecare și alimentarele erau pline de borcane cu mazăre, spanac, conserve de pește și creveți vietnamezi despre care n-am înțeles niciodată de ce aveau gust de cartofi, cum ar fi chips-urile de astăzi. N-au trecut nici măcar 30 de ani de când am crezut că am scăpat de acest absurd cotidian pe care unii îl regretă și pare, de multe ori, că umbrele acelui coșmar fac reguli și astăzi. Să mă întorc, totuși, la povestea mea.

*****

Vecinul meu Costică (nu ştiu de ce, dar fiecare dintre noi are câte un vecin cu acest nume) a depus cu mulţi ani în urmă o cerere pentru instalarea unui telefon la domiciliu. Toţi de pe stradă aveam receptoare cu sonerie şi puteam să vorbim pe fir cu prietenii, cu neamurile, cu soacra şi unii chiar cu amanta, stând comozi într-un fotoliu, cu o cafea aburindă alături şi o ţigară bună între degete. Numai săracul Costică trebuia să bată pe la o poartă ori pe la alta, de fiecare dată când avea câte o urgenţă. La un moment dat am observat că îşi făcuse chiar un program şi în fiecare săptămână mergea la alt vecin. Astfel că mie îmi venea rândul cam o dată la două luni.
Între timp, de la firma de telefoane au fost mai multe echipe de băieţi zdraveni, toţi unul şi unul. Veneau, priveau în lungul străzii, măsurau distanţa între stâlpi, apoi de la stâlp la gard, schimbau două vorbe între ei, îl întrebau pe bietul Costică de când are cererea depusă, clătinau din cap, ţâţâiau din buze şi plecau la fel cum veniseră. Din urma lor, omului meu îi creşteau speranţele, dar şi părul alb, îşi făcea planuri pe cine va suna mai întâi şi bineînţeles că primii pe lista suprizelor eram chiar noi, vecinii.

Dar anii treceau repede, chiar dacă băieţii zdraveni veneau aproape din lună în lună şi făceau mereu aceleaşi măsurători, notau ceva într-un caiet şi plecau scărpinându-se din cap, de parcă ar fi trebuit să mute un munte. Costică nu se lăsa nici el mai prejos şi tot aproape în fiecare lună mergea în audienţă pe la tot felul de şefi. De la portari şi până la secretare îl cunoşteau cu toţii. Ba la vreo doi le-a botezat şi câte un copil. Dar soneria cu receptor întârzia să devină o realitate palpabilă în casa lui.

Într-o zi, în cutia poştală şedea mândru un plic cu antetul firmei de telefonie. Cu mâinile tremurânde Costică l-a desfăcut pentru a citi vestea cea mare … că avea de plată o factură telefonică astronomică pentru o convorbire în Japonia. Cu ochii cât cepele, vecinul meu nu pricepea ce s-a întâmplat: trebuia să plătească o convorbire telefonică deşi nu fusese niciodată posesorul unui telefon. Din acel moment, în vizitele şi audienţele la şefii firmei de telefonie cerea să i se anuleze factura pentru Japonia. După alţi ani, în care a folosit toate argumentele pentru a i se face dreptate, în cele din urmă nu a mai trebuit să plătească ”greşeala umană” a unui univers distopic.
Într-o zi frumoasă de toamnă iată că o altă maşină cu băieţi zdraveni a oprit la poarta lui Costică. Au coborât o rolă de cablu, s-au suit pe stâlp, au făcut legăturile, au întins firul până în casă, au montat aparatul şi … deodată soneria a sunat lung şi vesel: ţrrrrrrrrrr! Costică a răspuns repede, mirat că cineva deja a aflat de telefonul lui. La celălalt capăt se afla însuşi şeful cel mare al băieţilor zdraveni: “Vedeţi, domnul Costică, noi v-am aprobat cererea chiar dacă ne-aţi făcut necazuri şi nu aţi plătit o convorbire cu Japonia.”

*****
Scenariul de mai sus este o ficţiune. Nu pot uita, însă, că prin anii 90, undeva la o asociaţie de locatari din Iaşi, un ieşean a fost pus să plătească apă caldă şi agent termic deşi apartamentul său fusese debranşat pentru că îşi montase centrală proprie. Pentru că omul a lipsit câteva luni bune din ţară, administratorii i-au întocmit facturi uriaşe iar într-un final i-au deschis şi un proces pentru a-i sălta banii. Închipuiţi-vă ce uimit a fost omul în momentul în care a constatat că este dator pentru nişte servicii de care nu beneficiase şi în plus mai trebuia să răspundă şi în faţa instanţei.

Poate că fiecare dintre noi a fost în pielea vecinului Costică la un moment dat. Poate că fiecare am simţit că suntem prizonieri ai unui univers absurd și ne-am zis că o să reușim să scăpăm. Deseori, senzația este că scăpând dintr-unul am dat peste altul și observ cu spaimă că universul absurd, ca mod de viață, devine o regulă.

Citiți și Aventuri la cumpărături

Sursa foto: pixabay.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *