Leonard Relea

luni

2

ianuarie 2017

1

COMENTARII

Zig-zag printre jurnale și memorii

Scris de , Postat în Carte, Exclusiv

Si eu am trait in comunism - memorii
Luni, 2 ianuarie 2017

Notițele de mai jos nu sunt destinate cititorilor de cursă lungă, deoarece sunt convins ca mulți dintre ei deja au lecturat lista mea, ci acelor cititori care se apropie cu neîncredere de jurnale și memorii.

 

Și eu am trăit în comunism – de Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas (2015)

 

”Poate suna straniu, dar comunismul și-a realizat una dintre țintele utopice, fericita egalitate, doar într-un singur moment, atunci când oamenii au scăpat de el, din el”.

 

Si eu am trait in comunism - memoriiȘi eu am trăit în comunism” este un volum colectiv, coordonat de Ioana Pârvulescu, având 95 de autori fiecare povestind diverse întâmplări trăite în perioada 1950-1989. Sunt în total 360 de mici povestiri, de amintiri care descriu o viață ce pare halucinantă pentru cei care nu cunosc acele vremuri. Întâmplări cu haz, cu tristeți sau melancolice, întâmplări de acasă, de la școală, la serviciu, la coadă la vreun magazin, în concediu, la petreceri de familie, toate sunt mărturii care recompun un puzzle al Epocii de Aur. Printre cei care își povestesc amintirile o să enumăr câțiva: Adrian Bittel, Adina Cantuniari, Angelo Mitchievici, Andrei Pleșu, Antoaneta Ralian, Cristian Pepino, Dan C. Mihăilescu, Emanuel Tânjală, Gabriel Liiceanu, H R. Patapievici, Ioana Bot, Ioan Stanomir, Mircea Cărtărescu, Monica Pillat, Pavel Șușară, Radu F. Alexandru, Radu Paraschivescu, Simona Tivadar,  Tia Șerbănescu, Victor Rebengiuc, Valentin Uritescu și mulți alții.

Cred că ar trebui să facă parte din lecturile obligatorii pentru orele de istorie la liceu. Un volum în care se pot găsi explicații pentru multe din reflexele și bolile societății actuale.

 

*****

 

Cartea de la Vama Veche – de Cristian Pepino, Editura Humanitas (2015)
A doua carte de la Vama Veche – de Cristian Pepino, Editura Humanitas (2016)

 

Cartea de la Vama VechePuteți citi a doua carte fără să o fi citit pe prima. O puteți citi pe prima fără să o citiți pe a doua… Dar ar fi păcat să nu le aveți pe amândouă! Regizorul Cristian Pepino transcrie cu umor întâmplări petrecute în timpul vacanțelor la celebra (acum) Vama Veche, de pe vremea când destul de puțini preferau acea zonă. Cititorul are ocazia să se întâlnească în paginile cărților cu nume care au devenit celebre între timp: Silviu Purcărete, Alexandru Tocilescu, Mircea Florian, Adrian Păunescu, Paul Everac etc.

Dar, mai bine să o lăsăm pe Simona Preda să ne facă o descriere al celui de al doilea volum.

Simona Preda: „A doua carte de la Vama Veche este un volum cu mai mult dialog, umor de situaţie, dar și de limbaj decât precedentul. Episoade cum ar fi „Cenaclul Flacăra la Constanţa”, „Lucraţi sâmbătă?”, „Ilegaliști într-o grămadă de pepeni muraţi”, „Cu Aristide la mare”, „Tăcerea guvizilor”, „Hecuba la Guvidarium” („ne terminaserăm treaba, fetele fuseseră biciuite și acum stăteau tolănite pe nisip, așteptând să li se mai facă și altceva”), „Spitalul de urgenţă – variantă autohtonă” („– Ai mai fost operat de apendicită? – Nu, am zis. – Păi, vezi? Ce strică o operaţie?”), „Inefabil” („Mă uitai consternat împrejur ca să văd și eu ce îi plăcuse lui Mugur. Dar altceva decât scaieţi, case sărăcăcioase și pământ belit n-am văzut”) demonstrează din plin și confirmă faptul că, dincolo de îngustimile unui regim obtuz, viaţa era trăită cu toată frumuseţea și candoarea. Și o mare parte a acestei frumuseţi stă în prietenie, în relaţiile dintre oameni.”

Citiți mai mult: A doua carte de la Vama Veche

 

*****

 

Bărbatul cu cele trei morți ale sale – Mihai Cantuniari, Editura Humanitas (2007)

 

„Și totuși, deși am 60 de ani bătuți pe muchie, de fapt eu  nu m-am maturizat deloc din anii 60 încoace! – și nu este o figură de stil, ci purul adevăr :  timpul a trecut în van peste adolescentul care acum a îmbătrânit și-atâta tot”.

 

Mihai CantuniariCunoscut mai degrabă ca poet si traducător din literatura spaniolă și latino-americană, Mihai Cantuniari își dezvăluie sub o aparentă introspecție memorialistică, valențele analitice și polemice asupra vieții. ”Bărbatul cu cele trei morți ale sale” (Editura Humanitas, 2007) și ”Ocarina de lut” (Editura Humanitas, 2011) sunt cele două volume din care o serie de fragmente au fost publicate în România literară sub titlul ”Îmbătrânind tăcut pe canapele roase”.

O carte eseu, aș putea spune. Un eseu construit între 2001 și 2005, care desface cu precizie de chirurg și redă memoriei hârtiei amintiri din aniii 60 pe care le pune față în față, ca într-o oglindă, cu o analiză dură a evenimentelor de după 90. Cultura, politica și socialul îl provoacă pe Mihai Cantuniari la adevărate exerciții de sinceritate care captivează cititorul.

Ceea ce m-a frapat citind volumul de memorii al lui Mihai Cantuniari a fost scriitura cu fraze atât de clare cum nu cred că am mai citit undeva în limba română.

 

******

 

Suntem ce sunt amintirile noastre – Marin Moraru, (Editura ALLFA, 2014)

”Eu nu mă plac în film, am mai spus-o, pentru că atunci când mă văd îmi dau seama ce n-ar fi trebuit să fac sau ce am făcut prea puțin. Am o durere în suflet și atunci prefer să nu mă uit.”

 

Marin MoraruUn volum de memorii al actorului Marin Moraru (31 ianuarie 1937 – 21 august 2016) care a apărut ca urmare a interviurilor pe care le-a acordat Mariei Capelos.  O carte fără întrebări, doar cu răspunsuri. Mie mi s-a părut cea mai tristă carte de memorii citită în acest an. Marin Moraru era perceput ca un actor de comedie, dar de fapt drama era exprimarea care îl făcea să se simtă complet.  În memoriile sale îi evocă cu căldură și umor (uneori) pe colegii de scenă cum ar fi: Emanoil Petruț, Radu Beligan, Amza Pellea, Dem Rădulescu, Ștefan Tapalagă, Toma Caragiu, Octavian Cotescu,  Ștefan Bănică, Rodica Tapalagă, Gina Patrichi, Gheorghe Dinică, iar dacă mă uit cu atenție, nici unul dintre ei nu mai este în viață.  De asemenea, volumul readuce în atenție diverse articole, despre Marin Moraru,  apărute în presă, fragmente din cronici de teatru și de film.

 

*****

 

Jurnal secret, dezvăluiri complete 2003 – 2009 – Alex. Ștefănescu, Editura Corint (2009)

 

Alex stefanescuDespre carte, foarte pe scurt: titlul are o nuanță ironică, după cum se poate observa și din prezentarea grafica a copertei, iar o serie de întâmplări povestite mi s-au părut dacă nu inventate, atunci cel puțin exagerate pentru a le da o notă de umor. Din păcate, umorul este mai degrabă forțat. Totuși, trebuie recunoscut că autorul, criticul Alex Ștefănescu, folosește cu talent autoironia.

Acesta mi s-a părut cel mai interesant fragment in volum.

„27 iunie 2009.

 

Douăzeci și cinci de profesori evaluează cunoștințele și capacitatea de a gândi pe cont propriu a șaisprezece studenți. Iar evaluarea durează o săptămâna. Lucrurile acestea nu se petrec în România (precizare inutilă), ci în Anglia (la același Colegiu Trinity din Oxford). Unii dintre profesori nu pot dormi noaptea, obsedați de gândul că n-au evaluat cu maximă precizie lucrările tinerilor.

Îl întreb pe M.M., care face parte dintre examinatori, de ce este nevoie de o asemenea mobilizare de forțe pentru a pune niște biete note, pe care, în România, le-ar putea pune și un singur profesor, fluierând, în două-trei ore. Întrebarea mea aproape că îl indignează.

Dar fiind politicos, îmi răspunde calm:

-„Pentru că e vorba de destinul unor tineri.”

O evaluare la Oxford reprezintă o garanție recunoscută oriunde în lume.”

 

*****

 

Călătorii cu Charlie – John Steinbeck, Editura RAO (2010)

 

”Pentru că au ajuns să posede atât de multe LUCRURI, (americanii) își risipesc timpul și banii tolăniți pe canapea, în ședințe de psihanaliză. (…) Dacă aș dori să distrug o națiune, i-aș da totul din belșug și, astfel, aș reuși s-o culc la pământ, nefericită, lacomă și putred de bolnavă.”

 

John SteinbeckUn singur lucru regret după ce am terminat acest volum, ultimul dintre jurnalele de călătorie ale autorului american: că nu am pus pe un perete o hartă a Statelor Unite pe care să marchez cu stegulețe traseul lui Steinbeck. Un traseu de vreo 16.000 de kilometri, prin 34 de state ale SUA. Un traseu ca o radiografie a societății americane în 1960. O radiografie care arată că societatea nu renunță la reflexele dobândite în zeci de ani de frustrări acumulate și transmise de la o generație la alta.

Narațiunea lui Steinbeck curge ușor, se citește de parcă ai sta la bere cu prietenii, pentru că autorul este în primul rând ziarist. El nu face nici un efort că să te convingă, pentru că pur și simplu povestește ceea ce vede și simte.

Despre un autor care încă se mai vinde în tiraje care ating 700.000 de exemplare anual, nu cred că trebuie să spun mai mult.

 

*****

 

Jurnal rusesc – John Steinbeck, Editura RAO (2010)

 

”Politica rusească este la fel de importantă că și cea americană, dar trebuie să existe și o altă realitate acolo, cum este și aici. Trebuie să existe viața de zi cu zi a poporului rus, despre care nu putem citi fiindcă nimeni nu scria despre ea și nimeni nu o fotografia. ”

 

 

John SteinbeckÎntr-unul dintre acele momente încordate ale secolului al XX-lea, când replicile celui de al Doilea Război Mondial încă bântuiau prin cancelariile lumii, iar popoarele fuseseră împărțițe în două de o cortină de fier care ținea cont doar de frustrările politicienilor vremii, John Steinbeck se întreba cum arată Rusia oamenilor simpli. Era în 1947 când, împreună cu fotoreporterul Robert Kapa, reușește să obțină vizele pentru o vizită de documentare jurnalistică.  Acesta promite să nu fie interesat de politică, de Kremlin, de trupe armate, ci doar de rușii care reconstruiau satele și orașele năruite de război.

Probabil spre surprinderea jurnaliștilor vremii, fără a fi influențat de veștile din politică, Steinbeck descoperă o Rusie vie, plină de viață, cu oameni care muncesc, iubesc, se distrează, la fel  cum fac toți oamenii. Călătoria sa, chiar dacă după un plan impus de strategii Kremlinului, cu un ghid care nu era străin de serviciile secrete, pare că este chiar ceea ce și-a dorit. Curiozitatea jurnalistului de reportaj este satisfăcută.

Despre cealaltă față a Rusiei, autorul face referiri aluzive, în urma întâlnirii cu un corespondent american care citează din două cărți din secolul al XVII-lea, concluzia fiind că ”…în anumite privințe Rusia nu s-a schimbat prea mult. Ambasadorii și diplomații străini își pierd mințile aici de șase sute de ani”.

Trebuie să recunoaștem că  Steinbeck reușește să se țină de cuvânt și tabloul pe care îl face despre ruși este al unui observator care nu judecă, ci doar transmite imagini și sentimente. O face atăta de bine încât la final vine cu o precizare.

”Știm că acest jurnal nu va mulțumi nici Stânga ecleziastă, nici Dreapta lumpenă. Prima va spune că este antirus,  cea de a doua, că este prorus. Sigur, e superficial, dar cum ar putea fi altfel? Nu avem ce concluzii să tragem, doar că rușii  sunt la fel ca toți ceilalți oameni. Bineînțeles, sunt și unii răi, dar cei mai mulți sunt de calitate.”

 

*****

 

Mi-au mai atras atenția, anul trecut, și volumele:

 

Amintirile unei nonagenare – Antoaneta Ralian, editura Humanitas (2014), un volum despre călătorii, întâlniri și prietenii cu scriitori celebri.

Jurnal extim – Michel Tournier, Editura Humanitas (2014), un jurnal pe luni, nu pe zile, cu întâmplări, povestiri, meditații, fragmente de viața prezentate atâta de frumos, ca un exercitiu de scriere cum rar veți mai citi.

Jurnal inedit 2001 – 2002 – Monica Lovinescu, Editura Humanitas (2014), un volum greu pentru un necunoscător al culiselor vieții literare.

Cred că mai sunt câteva volume de care nu-mi amintesc acuma, dar poate voi avea ocazia sa scriu altădată.

Citiți și:
Cum a început revoluția ? “Brusc și cu mititei”
G. G. Marquez și parfumul de guayaba

1 Comment

  1. Mircea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *