Teodora Manea

joi

4

iunie 2015

0

COMENTARII

Cu accentul ascuțit la maxim

Scris de , Postat în Actualitate

DSC00958      Accentul este felul în care îngreunăm cuvintele. Dar nu numai atât. Accentul este o marcă a identității unui anumit spațiu cultural. Limba literară, oficială dizolvă accentele, sau le alocă unei minorități.

Persoane cu pretenții puriste și perfecționiste comentau la întoarcere mea accentuată cu graiul moldovenesc: „Ai prins accent de moldoveancă, dragă!” Știam că în sud nu sună deloc a compliment. Le răspundeam că accentul este pe limbă și nu în cap. Dar între timp mi s-a urcat la cap acentul. În Exeter, un vânzător, la Apple e drept, comentează despre accentul lui bărbatu-meu în timp ce-i lua datele pentru garanția noului computer: „Hă, pentru 10 ani în Anglia ai un accent german destul de pronunțat!” I-a stricat ziua. Oare de ce? Oare de ce menționarea accentului meu mă calcă pe nervi? Da, sigur pentru că am citit Searle și Austin, și știu că actele de vorbire nu sunt doar așa, cuvinte înșirate pe ață. Nu. Ele spun ceva, sau cel mai bine, ele spun ceva când spun altceva.

Cuvintele unei limbi nu sunt doar colecții de sunete care ies natural din corp ca dintr-o fântână. Sunetele formează și deformează corpul. Aparatul fonator, gât, dinți, limbă, nas, devine orchestră. Dificila armonizare a orchestrei devine dificilă atunci când înveți o limbă străină. Se crede că după vârsta de 15 ani, nu vei putea niciodată să vorbești o limbă nouă perfect, fără accent. Accentul diferit este interpretat ca un diletantism al acestei orchestre. Părți ale corpului care nu se mai pot dezvolta, sunt ca un fel de instrumente defecte sau inexistente. Franceza mi-a astupat nasul. Germana mi-a lăbărțat gâtul. Engleza îmi apasă bărbia-n jos și-mi plimbă vocalele prin gură ca pe niște dropsuri alunecoase. Olandeza mi-a iritat laringele. Mereu am resimțit o durere aproape fizică atunci când cineva îmi menționează accentul, ca o eșuare eternă, un diletantism al corpului meu. Este ca și cum cineva ar comenta asupra lungimii nasului, a simetriei sânilor, sau asupra unui șchiopătat. Cu vârsta timpanul se bătărorește și el.

Limba maternă are o ușurință și o voluptate stranie. Vorbind românește cu pritenii este ca și cum aș intra într-un halat de casă după ce am transpirat o zi întreagă în uniforma rigidă. Limba maternă este un lux, este pentru că limba și ființa nu se delimitează una pe alta. Doar respectatarea regulilor este delimitantă, dar limba maternă, ca limbă naturală nu este dedusă sau construită pe reguli, ci pe automatisme. Naturalitatea este de fapt o inconștiență a normei. Doar deviația de la natural face regula vizibilă. În 8 ani am inventat mici insule de limbă proprie: mai întâi cuvinte ciudate pentru limbajul copiilor, apoi ele au început să prindă cumva în casă. Îmi lipsesc sufixele românești, mai ales cele care produc diminutive, așa că mi-am inventat propria menajerie de –ușuri, –lușuri, –luni.

Limba deviantă, sau limba purtătoare de accent sunt o negare implicită a normelor, un gen de libertinaj. Lumea simte nevoia să te tragă de mânecă spre albia normală a fluviului impersonalității.

-Ai prins accent moldovenesc, dragă!

-Încă nu ți-ai pierdut accentul est-european!

-De opt ani, și încă ai accent?

Uneori menționarea accentului sună ca o aluzie la o boală venerică pe care ai contractat-o, deși nu ar fi trebuit, și de care ar trebui să scapi cât mai urgent! Dar de ce le pasă celorlați, bunilor gardieni ai limbii? Accentul îi roade pentru că poartă elementulul străin, posibilitatea negării, amenințătorul străin alterabil și capabil de alteritate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *