Teodora Manea

luni

15

iunie 2015

0

COMENTARII

Luca Pițu și banda de valență

Scris de , Postat în Actualitate

În ultimul an de liceu am învățat ceva despre fizica cuantică de la un profesor genial, Mircea Protopopescu. Multe lucruri le-am uitat, multe dorm undeva în mintea mea, sub vreascurile altor și altor sinapse în care viața prinde lumea și îi dă un sens.
Dar una dintre imagini, anume banda de valență, a rămas în memorie într-un mod straniu. Probabil că inițial m-a distrat ideea că neuronii de excită și se dezexcită, chiar și așa de mici cât sunt ei, și intră și ies din banda de valență, astfel încât chiar dacă există mereu aproximativ același număr, nu sunt mereu aceiași electroni. Banda de valență conferă un fel de identitate unui anumit compus.
Peste ani, cumva informația asta s-a electrocutat cu altceva, probabil cu durerea pierderii celor dragi, și imaginea electronilor mi-a revenit în minte altfel. Am început să văd oamenii din jurul meu ca electroni care intră și ies din banda mea de valență, și m-am cutremurat de cât de puțin timp suntem noi, aceștia care suntem acum, în acest moment, în aceeași bandă. Noi suflete vor intra, noi bebeluși vor apărea pe Facebook, în timp ce prieteni dragi, rude, oameni cunoscuți vor ieși.
Și noi vom ieși din benzile altor ființe.
Luca Pițu a fost unul dintre scriitorii și oamenii pe care i-am admirat. L-am cunoscut personal, am urcat de multe ori Dealul Copoului împreună, și am predat probabil în același timp între zidurile vechi ale universității, sau am tocit cărți la BCU.
Aud că s-a dus, a ieșit din banda de valență a unei contemporaneități literale pe care am avut-o. Cumva, citind știrea mi-a revenit imaginea lui, foarte clară și foarte actuală. Există mai multe feluri de a ieși din viața celor cu care împărțim un spațiu destul de bine definit. Plecările sunt un fel de dezertări, poate la fel de efective ca și moartea, dar noi le semnificăm diferit. Plecările au reîntoarceri, chiar fie ele și teoretice, sau pur potențiale. Moartea are doar loc pentru memorie.

Dar ce diferență este acum, în termeni de prezență, dacă cineva citește acest blog, sau o pagină din Luca Pițu? În pagina sa, el este la fel de viu ca și mine, care scriu acum pe viu, o pagină. Scriitura, ca manifestare a sufletului viu, creează propria sa realitate cuantică, propria ființă, fantoma unei existențe reale în timp și spațiu. Uneori m-am întrebat dacă poți găsi doar în cuvintele scrise ale cuiva căldura, privirea, sunetul sau mirosul ființei reale. Nu subtexte, nu aluzii, nu locuri comune în care ai dansat zeci de conversații. Ci prezența. Cuvintele care se fac trup din nou.
Spre deosebire de fizica cuantică, în benzile noastre sunt mai mult decât prezențe propriu-zise. Noi reușim să cultivăm absențele, să le agățăm strâns de gravitația teribilă a memoriei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *