Tarkovski tălmăcit prin trăire

Ana Ionesei Publicat la: 24-02-2015

Prin Îndrăgostit de Tarkovski. Mic tratat de trăire a artei (Editura Adenium, 2013), Mihai Vacariu își dovedește calitatea de cinefil ideal, asimi­lînd opera lui Andrei Tarkovski printr‑o conjugare echilibrată dintre abordarea teoretică – din al cărei corpus nu lipsesc Benjamin, Bergson, Deleuze, Eisenstein, Eliade, Florenski, Nietzsche –, respectiv cea afectivă, vizînd conţinuturile spiri­tuale prezente în creaţia cineastului rus.

Mihai Vacariu adoptă o metodologie tripartită (estetică, metafizică, escato­logică), potrivit evoluţiei filmografiei lui Tarkovski, la care se poate constata preo­cuparea iniţială pentru formă, urmată de o coloratură filosofică și, ulterior, de o miză religioasă, umanistă.

Atunci cînd dezvoltă ipoteza estetică, autorul explicitează poezia cinemaului, ce neglijează firul epic diacronic în favoarea montajului, prin care substituţia reciprocă a imaginilor vizează surprin­derea anumitor armonii expresive. Tarkovski împărtășește cu Eisenstein opţiunea pentru un limbaj filmic dual, raţional și iraţional, apt să surprindă o imagine autentică a timpului, prin întrepătrunderea trecu­tului, prezentu­lui și viitorului, făcînd ca logica reali­tăţii să fie suspendată în favoarea unei atmosfere onirice.

De asemenea, spre deosebire de ca­racterul univoc al simbolului, elemen­tele metaforice, prin indeterminarea lor, invită privitorul la o participare interpretativă care marchează trecerea de la particular la universalul înţelegerii metafizice a lumii.

Crezul care traversează cartea lui Mihai Vacariu constă în aceea că familiarizarea cu filmografia tarkovski­ană presupune depășirea stadiului analizei raţionale prin trăire: „Stadiul «trăitorului» de artă aparţine celui care ajunge să descopere și să trăiască arta împreună cu artistul creator. Este stadiul superior, cînd sentimentul domină raţiunea, iar memoria și deci simţirea ajung să genereze semnificaţiile ultime ale obiectului de artă”.

În repetate rînduri, Mihai Vacariu punctează refugiul oferit de filmele lui Tarkovski în perioada comunistă, cînd sălile friguroase de cinema adăposteau numeroși membri ai unei elite adepte a rezistenţei prin cultură. Atunci cînd oamenii erau dezbinaţi și manipulaţi prin regimul dictatorial, filmul avea cu asupra de măsură un rol de solidarizare și confirmare a empatiei umane.

După circumscrierea fenomenologică a operei tarkovskiene, autorul virează spre o atitudine hermeneutică, moti­vată de relevarea unei conștiinţe istorice a înţelegerii și receptării artei. În con­sens cu o teză gadameriană, dincolo de calităţile propriu-zis estetice, opera de artă autentică transcende spaţiul și timpul, astfel încît actul înţelegerii surmontează orice apartenenţă istorică strict determinată.

Astfel, însuși actul vizionării unui film presupune o relaţie dialogică între artist și spectator, iar elementele autobiografice din filmele lui Tarkovski, favorizînd întrepătrunderea dintre memoria individuală și cea colectivă, acced la un universal al experienţei umane. Mai mult, Mihai Vacariu semna­lează faptul că, în universul artistic tarkovskian, „memoria devine substitu­tul realităţii, creează o nouă realitate, care este mai reală decît însăși realitatea. Este o realitate fundamentată în timp și încorporată în film prin montaj, în care dispar graniţele dintre real și imaginar”.

Logica poetică tarkovskiană insti­tuie o hiperrealitate ca rezultat al pendulării între lumea fantastică și cea externă, pînă cînd, prin concursul visului, al imaginaţiei și al memoriei creatoare, se ajunge la estomparea limitelor dintre aceste lumi.

Meritul amplului eseu semnat de Mihai Vacariu rezidă atît în surprinderea elementelor-cheie pentru înţelegerea și trăirea filmelor lui Tarkovski, cît și în specificarea diferenţei dintre rolul și receptarea lor în perioada opresiunii comuniste, respectiv în cadrul demo­cratic actual.

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe