Omul sovietic

Codruţ Constantinescu Publicat la: 24-02-2015

Student fiind în a doua parte a anilor ’90, aveam pasiunea răscolitului prin anticariatele bucureștene. Astfel, prin martie 1999, am cumpărat volumul Homo sovieticus de Alexandr Zinoviev, apărut la Editura Dacia din Cluj în anul 1991, în acea perioadă atît de fastă a culturii române, de entuziasmant efort recuperator și de benefică resuscitare a adevăratei memorii. O mare palmă dată minciunii comuniste. Este greu de găsit o personalitate mai paradoxală și un parcurs intelectual mai ciudat decît cel al fostului disident rus Alexandr Zinoviev, un acrobat perfect, care de la critica acerbă adusă sistemului sovietic s-a întors cu 180 de grade în ajunul perestroikăi (pe care chiar a numit-o catastroikă!). Exilat din URSS și deposedat de toate medaliile și titlurile acordate, chiar și de cele cîștigate pe cîmpul de luptă în cel de‑al Doilea Război Mondial, Zinoviev s-a mutat la München, unde a trăit din 1978 pînă în 1999, cînd s-a întors în Maica Rusie, nemaisuportînd să trăiască în tabăra celor care-i distrugeau ţara.

Cotitura pe care a efectuat-o Zinoviev vine totuși să demonstreze că nu numai dinspre tabăra intelectualilor comuniști se putea dezerta (iar cartea Zeul care a eșuat, coordonată de Richard Crossman, o demonstrează foarte fidel), dar și din tabăra disidenţilor convinși antistaliniști și anticomuniști se putea ajunge pe parcursul anilor la poziţii filocomuniste și staliniste. Zinoviev chiar a afirmat la un moment dat că a fost antistalinist doar pe timpul vieţii lui Stalin, care a fost o mare personalitate istorică. Zinoviev este un exemplu grăitor, iar critica sa acerbă faţă de un Occident materialist și căldicel, ipocrit și laș, în accepţiunea sa, o relevă foarte bine.

Spre finalul vieţii, Zinoviev a devenit un apărător încăpăţînat al lide­rilor sîrbi bosniaci Radovan Karadžić și Ratko Mladić, prezidînd chiar Comi­tetul Internaţional pentru Apărare a lui  Slobodan Milošević. Ceea ce rămîne din acest parcurs oarecum confuz (ca și cum toţi anticomuniștii și anti­staliniștii ar trebui să iubească democraţia și Vestul!) este mai degrabă lupta sa anticomunistă, iar imaginea omului sovietic așa cum a zugrăvit-o în cartea Homo sovieticus, apărută pentru prima oară în 1982, este edificatoare. Prescurtarea funcţională în limba română a acestui specimen de om nou este de homoscuși, care „au fost antrenaţi să trăiască în condiţii jalnice. Sînt gata să facă faţă greutăţilor. Se așteaptă chiar să le fie mai rău. Se supun în faţa dispoziţiilor date de mai marii zilei. Homoscusul încearcă întotdeauna să pună beţe-n roate oricui tulbură tradiţionalele forme de comportament: e umil în faţa oficialităţilor, e de partea majorităţii concetăţenilor care se bucură de aprobarea autorităţilor”.

Portretul realizat de Zinoviev este foarte întunecat, dar perfect realist: „Oamenii sovietici au fost pregătiţi să scrie rapoarte despre orice. Este vorba de un element indispensabil al organizării comuniste a muncii. Ra­poarte lunare, rapoarte trimestriale, ra­poarte anuale, rapoarte cincinale (…). Nu vă imaginaţi însă că raportul este o operaţie birocratică inutilă. Este un mijloc solid de a integra oamenii în sistemul comunist. Important nu este conţinutul, ci numai faptul că raportul există”. Altundeva, Zinoviev accentuează: „Omul sovietic obișnuit învaţă în decursul întregii sale vieţi, fără nici un antrenament special, trei lucruri: să conducă, să critice și să fie agent KGB (…). În societatea sovietică, puterea nu este organizată pentru a servi populaţia, populaţia este organi­zată ca materie necesară funcţionării puterii (…) omul e doar un număr într-un proces de masă, și nu un agent cu o misiune proprie. E umilitor, dar dacă lucrurile stau așa, va trebui să mă comport ca o cifră lipsită de importanţă”.

O altă trăsă­tu­ră durabilă a acelei societăţi, lăsată moș­tenire celor de după implozia din 1989, a fost următoarea: „Manipularea oamenilor e o știinţă. Nu mai puţin exactă decît fizica. E vorba de experienţă și de specialiști cu înaltă calificare. Misiunea KGB-ului este doar de a afla situaţia și de a-i manipula pe oameni”. Iar pentru aceasta se foloseau cele mai destoinice minţi: „în general, cele mai bune creiere ale societăţii so­vietice nu intră în opoziţie, ci luptă împotriva opoziţiei”.

Însă o parte a criticii sale antioccidentale, exprimată încă din 1982, își păstrează valabilitatea pînă în ziua de astăzi, cu precădere în România, care, iată, a devenit, cel puţin la nivel teore­tic, parte a acestei lumi. „În Occident le place să facă din orice nulitate o mare personalitate.” Concluzia și soluţia lui Alexandr Zinoviev sînt individualismul umanist, o disociere a destinului personal de cel mai mare, geopolitic, al naţiunii, care-mi aduce aminte de ceea ce spune personajul Stephen Dedalus din Ulise de James Joyce cînd este lovit de poliţistul Carr: „Tu să mori pentru ţara ta. Să presupunem… Nu că aș dori asta. Dar eu spun: lasă ţara mea să moară pentru mine. Nu vreau să mor. La naiba cu moartea. Trăiască viaţa”. Zinoviev ţipă la rîndul lui: „La dracu’ cu măreţele voastre obiective! Am să trăiesc pentru mine și numai pentru mine”. Cine ar fi crezut în anul apariţiei ediţiei românești a acestui volum (1991) că trăsăturile omului sovietic, ce s-au translatat atît de temeinic și în România co­munistă, vor persista atît de mult timp, rămînînd mai mult decît niște urme întunecate ale unui trecut pro­blematic pe care-l purtăm în continuare în conștiinţa noastră naţională și care par a se încăpăţîna să ne urmărească mult timp de acum încolo?

 

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral