„Daphne” şi Joseph Göbbels

Cătălin Sava Publicat la: 24-02-2015
În 1949, la aniversarea a 85 de ani, Richard Strauss e acasă, în Zoeppritzstrasse 42 din Garmisch-Partenkirchen, așezat la pianul său din lemn de cireș. Un aparat de filmat Rolleiflex, manufactură Franke & Heidecke, toarce încetișor pe trepied, cadrat pe mîinile aniversatului. În salonul vilei jugendstil, cu pereţii acoperiţi de tablouri ale impresionistului berlinez Cristian Rolf, se filmează în liniște. Echipa turnează do­cumentarul Ein leben für die musik (O viaţă pentru muzică). Realizatorul Alfred H. Jakob îl roagă să interpreteze un fragment din monumentala sa creaţie. Și-ar dori ceva din Don Juan. Nu îndrăznește să-i ceară Tod und Verklärung, aluzie clară la sfîrșitul implacabil, chiar dacă transfigurat. Poate Till Eulenspiegel. Sau mai bine Der Rosenkavalier, cea mai cîntată operă a sa. Bătrînul muzician alege acorduri din Daphne, o tragedie bucolică după Metamorfozele lui Ovidiu și Bacchae de Euripide. Pasajele alese de Strauss și înregistrate pe pelicula lui Jakob sînt uimitoare. Daphne e o ciudăţenie, uitată la acea vreme, iar înregistrarea de peste 25 de ani, făcută tot de Karl Böhm la Deutsche Grammophon cu Hilde Güden, Fritz Wunderlich și Filarmonica din Viena, confirmă capodo­pera: orchestraţie luxuriantă, abundenţă melodică, interdependenţă a motivelor și o armonie extrem de complexă. Finalul partiturii, cu transformarea personajului Daphne, e unul magic, depășind chiar poezia serenă din Im abendrot, ultimul dintre cele patru cîntece cu opus postum ale mai cunoscutului ciclu Vier letzte Lieder, scris de Strauss cu puţin înainte de 1948 și încheiat cu emoţionala interogaţie asupra metaforei asfinţitului: Ist dies etwa der Tod? („Este aceasta poate moarte?”).

Acest fragment din documentarul lui Alfred H. Jakob e emblematic pentru personalitatea lui Richard Strauss. În ultimul an al vieţii, compozitorul și dirijorul care a revoluţionat muzica seco­lului XX e același personaj inconturnabil al vieţii muzicale, pe care a scandalizat-o și influenţat-o mai bine de jumătate de veac. Asemenea lui Hans Castorp, personajul principal din romanul marelui său contemporan care l-a acuzat de nazism, Strauss a urcat și coborît muntele vrăjit al unei vieţi de superstar. A cunoscut patru regimuri diferite din istoria Germaniei, a trecut prin cele două mari războaie mondiale, a dirijat patru dintre cele mai mari aparate simfonice ale timpului său și mai ales, prin creaţia abundentă, a revoluţionat istoria muzicii universale, în special în domeniul liric. A fost acuzat de nazism, și nu doar de către Thomas Mann, ci mai ales de fiul acestuia, Klaus, pentru că în 1933 era numit de către mi­nistrul Propagandei Publice, Joseph Göb­bels, președinte al Reichsmusikkammer, fapt care l-a făcut pe celebrul dirijor Arturo Toscanini să spună: „În faţa compo­zitorului Strauss îmi scot pălăria; în faţa omului Strauss mi-o pun la loc”. Cu toate onorurile de care s-a bucurat, nu pentru o foarte lungă perioadă, nu a putut să-și salveze familia de la moartea în lagărele naziste. Nora sa Alice, căsătorită cu fiul său Franz în 1924, era evreică, iar conform legilor rasiale naziste, și nepoţii săi. Chiar dacă a reușit să-și apere rudele în timpul terorii Kristallnacht din noiembrie 1938, iar în 1942 s-a mutat cu ei la Viena, unde a beneficiat de protecţia liderului orga­nizaţiei Hitler Jugend și a gauleiter‑ului capitalei Austriei Baldur von Schirach, spre sfîrșitul războiului, mai mulţi membri ai familiei au fost arestaţi și depor­taţi. Cînd zecile de scrisori pe care le-a trimis către SS, în care cerea eliberarea acestora, n-au dus la nici un rezultat, com­pozitorul nu a ezitat să meargă perso­nal la poarta lagărului. Fără nici un re­zultat: toţi au murit sau au fost uciși, în Theresienstadt și în alte lagăre. Întrebat, după căderea celui de-al treilea Reich și sfîrșitul războiului, de ce a acceptat numirea lui Göbbels, Strauss a răspuns: „Am sperat că voi fi în stare să fac ceva bun și să previn nenorociri și mai mari”.

Timp de mai bine de 50 de ani de la moartea lui Strauss, posteritatea a avut rezerve faţă de ceea ce majoritatea criticii istorice și muzicale a numit colaboraţionismul cu regimul nazist. Dacă luăm în calcul mărturiile arhivelor și concluziile cercetătorilor, omul Richard Strauss este exonerat astăzi de această teribilă sintagmă. Iar dacă în cursul timpului istoricii, cu precădere cei germani, au ajuns la această concluzie bazată pe date concrete, din punct de vedere muzicologic, cele două aripi principale ale breslei internaţionale – cea americană, mai contondentă și mai realistă, și cea germană, mai subiectivă și mai atașată de importanţa operei, și nu a faptelor autorului – s-au împăcat mai greu, rezonînd, într-un final, într-un punct comun. Semnele de întrebare vor rămîne însă pentru cei care nu vor putea acorda decalajul dintre integritatea muzicală a lui Richard Strauss și cea uman-personală: chiar dacă nu a fost nazist ori susţinător al regimului Hitler, muzicianul Strauss a colaborat de bunăvoie cu un regim criminal și profund imoral. Iar acest lucru sună destul de fals, cînd se încearcă armonizarea măreţiei operei cu cea a persoanei.

Conform mărturiilor familiei, Richard Strauss a continuat să cînte la pianul său din lemn de cireș, în salonul vilei din Zoeppritzstrasse, alte fragmente din Daphne chiar și după plecarea echipei care a filmat Ein leben für die musik. A cîntat pînă în ziua morţii (8 septembrie 1949).

 

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe