Cu trenul pe ecranele berlineze, cu haltă la DaKINO

Irina-Margareta Nistor Publicat la: 24-02-2015

După Snowpiercer, trenul coreean, cu distribuţie universală, de la Ed Harris la Vlad Ivanov, pentru unii închisoare, pentru alţii spa pe șine, trecînd pe la legendarul Shanghai Express, cu Marlene Dietrich, că tot e la modă Cathay, cu trei filme în competi­ţie și un jurat din In the Mood for Love, Tony Leung, dar și o remarcă bizară dintr-un film scandinav, că de fapt chi­nezii sînt evreii Asiei, vom lăsa Orient Express și vom trage virtual la The Grand Budapest Hotel. E un film care vă va încînta și vă va șoca în același timp (garantat altfel decît Nymphomaniac, chiar dacă afișele lor seamănă ameţi­tor, o sincronicitate și nimic mai mult, cînd sînt scoși la vedere, în pătrăţele simetrice, protagoniștii, mulţi la nu­măr – 17, în cazul de faţă) și veţi dori să-l revedeţi! E suficient, pentru înce­put, să vedeţi online trailerul. Veţi constata că are atîtea vedete, încît n-o să vă vină să vă credeţi ochilor… Po­vestea e spusă cu flashbackuri, anii curg cum poftesc, înainte și înapoi, fără să obosească însă, așa cum se întîmplă adesea cînd regizorii se cred la volanul mașinii timpului.

O clădire impresionantă, care arată ca un tort imens, cu glazură din spumă de zmeură, plină cu amintiri și care trimite uneori la Kubrick și la al său Shining sau la Barton Fink al fraţilor Coen. Ideea, după cum mărturisea regizorul Wes Anderson, are de-a face cu Grand Hotel, pelicula cultă cu Greta Garbo semnată de Goulding, și cu multe altele din aceiași ani de aur, ’30, semnate de Lubitsch și nu numai, pe care le-a revăzut în perioada filmărilor, în sătucul de la graniţa Germaniei cu Cehia și Polonia.

Ca să ne dea și mai mult impresia că am putea fi clienţii acestei aventuri, cineastul ne tre­zește toate simţu­rile, graţie ima­ginilor extrem de colorate și filmate cu mai multe tipuri de tehnici. Prin urmare, sim­ţul olfactiv ne este trezit de parfumul Air de Panache al domnului Gustave H, pe care Ralph Fiennes l-a descris cu umor ca fiind rusesc, profund ortodox, cu aromă de tămîie. În privinţa dulciurilor apetisante, doar ni le-am imaginat, iar muzica a fost îm­pănată cu părţi ori­ginale din genialul și multinominalizatul și cesaro-oscarizatul Alexandre Desplat.

Nu lipsesc cîinii și pisicile, o moto­ci­cletă, misterul unor chei, cărţile de tarot, o hartă a Mexicului – semnul din naștere pe obrazul unei cofetărese (Saoirse Ronan), probabil o aluzie la Gorbaciov sau doar la faptul că Wes s-a născut în Texas, cum s-a justificat el –, o văduvă suprarealistă, cu o coafură cît Turnul din Pisa, încă amatoare de amor, interpretată, cu pofta de a se mai urîţi puţin, de Tilda Swinton (iniţial, ar fi trebuit să fie Angela Lansbury), Lea Seydoux (aici, o umilă servitoare), un Jude Law seducător, un Defoe înspăimîntă­tor sau un Brody dezgustător de ahtiat după bani și nelipsitul Murray. N-au fost uitaţi nici Owen Wilson, Jason Schwartzman, Jeff Goldblum (aproape de nerecunoscut), Edward Norton (ambiguu ca la debut și fericit că poate purta uniformă militară), Keitel, Amalric și Murray Abraham, precum și nou-venitul Toni Revolori. Iar pe lîngă toate acestea, mașini vechi, de colecţie, un Rolls-Royce galben, o pușcărie, o încercare de evadare, tatuaje, mustăţi à la Dalí (pentru că tot sîntem în Berlin) sau Avaramu, dar și o eleganţă impecabilă, de Ritz.

Thrillerul suprarealist se desfă­șoară într-o ţară imaginară, Zubrowska, o chintesenţă a Europei de Est, dar care m-a dus cu gîndul la Carpathia din Prinţul și dansatoarea, tot așa cum însemnele cu iz nazist – zvastica, devenită zigzag – au ceva în comun cu X-urile suprapuse din Dictatorul lui Chaplin.

Totul începe într-un cimitir, în 1985, iar apoi ne întoarcem în 1968 și tot mai înapoi, în deceniile interbelice. Lifturile și funicularele par a fi mij­loacele de transport ideale. Scriitorul (Tom Wilkinson), exasperat de un puști prost-crescut (ca într-o scenă celebră dintr-un documentar cu Brejnev și ne­poţica lui sîcîitoare), citează din me­moriile lui Zweig (un autor uitat și necunoscut în Marea Britanie, remarcă realizatorul, ne­știind că tocmai s-a mai ecranizat o operă a scriitorului austriac, Promisiunea, pusă în imagini de Patrice Leconte și care va sosi și în cinematografele noastre).

În timpul interviului pe care mi l-a acordat în tren, am aflat ce a declanșat pasiunea pentru cinema, inclusiv pentru cel făcut de alţii. Omul care știa prea multe al lui Hitchcock, cel cu James Stewart (pe care aceeași Berlinală l-a pre­miat de două ori), și Pantera roz au fost primele vizio­nări în sală, în copi­lărie. De aici a pornit dragostea pentru a șaptea artă.

Wes Anderson își dorește să vină în România, știe de filmările lui Coppola pentru Tinereţe fără tinereţe și l-ar tenta ideea să-și prezinte cîteva dintre producţii, ur­mate de sesiunile Q&A.

E mare lucru să-i faci fericiţi pe oameni timp de două ore, într-un hotel de lux… cinematografic. Face mai mult decît toate premiile din lume! Și încă un detaliu: nu rataţi cazaciocul animat de pe genericul final al filmului.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe