Un recital omagial

Dana Ţabrea Publicat la: 24-02-2015

Actorul Naţionalului ieșean Petru Ciubotaru și-a serbat cei cinci­zeci de ani de teatru pe scenă, în cadrul unui spectacol (Tinereţe fără bătrîneţe și teatru fără de moarte. Petru Ciubotaru – 50 de ani de teatru) ce a adus la un loc o serie de roluri abordate de-a lungul timpului, considerate izbutite ori care, dimpotrivă, i-au bîntuit conștiinţa ani de zile, în căutarea unor formule de recizelare. Acesta a recitat fragmente din poeme (Arghezi, Esenin), intercalînd, printre momentele de spectacol, pasaje de rememorare a unor evenimente legate de viaţa sa și lumea teatrului, printre care aș nota două: prima expunere la fenomenul teatral ca elev spectator (Luceafărul de Mihai Eminescu, recitat la TNI) și primul monolog remarcant, datînd din timpul studenţiei. În cazul celui din urmă, modul de percepere s-a modificat, de la dra­matizarea realizată atunci, în cheie comică, la sugestia unui coleg, nemulţumindu-și maestrul (profesorul Alexandru Finţi), la cea de acum, tratată cu seriozitate și aplomb, propusă spre evaluare (rolul „Figaro” din Nunta lui Figaro de Pierre Beaumarchais).

Petru Ciubotaru este primul actor care iniţiază un asemenea proiect, un spectacol-recital conceput de el însuși, spre a-și celebra cariera, aducînd în faţa publicului un eveniment care îl privește atît personal, cît și profesional. Într-un cadru degajînd atmosfera scenică, cu iz de teatru de demult (o cabină de artist – pe masă, cîteva obiecte oarecare, alături de coroana lui Ștefan cel Mare, trimiţînd la unul dintre rolurile interpretate în Apus de soare de Barbu Ștefănescu Delavrancea; costume de epocă rele­vante pentru rolurile sale și o scripcă), dar și interpretări muzicale live la instru­mente cu coarde, recitalul propriu-zis a alternat cu momente de adresare directă, cînd actorul și-a dezvăluit cu naturaleţe fărîme din viaţă.

Citez un fragment dintr-un roman în curs de apariţie semnat de Andrei Ruse, cu referire la Cristian Vasile, celebrul interpret al bine-cunoscutei romanţe Zaraza: „Nu poţi realiza lucruri de ex­cepţie dacă nu ajungi la acea simplitate fascinantă în măsură să emoţioneze. Să emoţionezi prin sinceritate și firesc. Să pășești în scenă ca pe stradă”. Consider că spectacolul lui Petru Ciubotaru, un omagiu adus propriei cariere acto­ricești, nu poate impresiona altfel decît prin simplitate, sinceritate și firesc: realmente, acesta a ajuns să pășească pe scenă ca pe stradă și să coboare în mijlocul spectatorilor, stînd la taclale cu ei.

Punînd între paranteze momentele de autobiografie, expusă cu francheţe în faţa spectatorului, și concentrîndu‑mi atenţia doar pe cele strict artistice, pledoariile lui Petru Ciubotaru ar putea viza următoarele: atingînd considera­bila vîrstă scenică de 50 de ani, și-a per­mis un periplu cu sens printr-o multitudine de roluri și recitări, exprimînd o concepţie asupra lumii atît sobră, cît și amuzantă, preluată, pe de o parte, de la William Shakespeare („Lumea întreagă e o scenă și toţi oamenii sînt actori”), iar pe de altă parte, de la Tudor Arghezi (cosmogonia hazlie și naivă din Face­rea lumii) și o concepţie asupra dra­gostei, recitînd din Serghei Esenin, poe­tul mereu îndrăgostit și, iremediabil, decepţionat. Renumitul actor de comedie a încercat să demonstreze că a ajuns la un palmares de actor deplin, apt să abordeze atît texte zburdalnice, cît și texte grave, de actor care își permite să jongleze atît cu texte culte, cît și cu re­pertoriul folcloric, trecînd cu repeziciune de la Cehov la Eu sînt Barbu Lăutarul sau de la comedie la dramă.

În plus, Petru Ciubotaru a părut să‑și reamintească ce înseamnă să fii copil, dînd dovadă, în această privinţă, pe parcursul întregului spectacol, de aceeași onestitate care-l caracterizează. Acesta a recitat alături de doi copii, alăturîndu‑li‑se, apoi l-a personificat pe Vanka în mod veridic. Nu numai că a povestit frumos, dar a și recunoscut cu sinceritate, la final, că a obosit.

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe