PROEME

Șerban Foarță Publicat la: 24-02-2015

Stridia

De dimensiunile unui galet intermediar, e de un aspect mai zgrunţuros, de o culoare mai puţin egală. E o cămară îndărătnic încuiată. Cu toate astea, poate fi deschisă: o ţii atunci într-un căluş de cîrpă, slujindu-te de un cuţit (nu prea loial, acesta) cu ştirbituri şi revenind asupră-i în repetate rînduri. Curioase, degetele se zdrelesc, însîngerîndu-şi unghiile: e o activitate grosolană. Şocurile îi marchează, din loc în loc, învelitoarea cu nişte cercuri albe: un soi de‑aureole.

Lăuntric, e-o întreagă lume, care se bea şi se mănîncă: sub un firmament (vorbind la propriu) de sidef, cerurile superioare se prăvălesc asupra celor inferioare, dînd naştere-mpreună unei mlaştini: un săculeţ cu bale verzulii, tre­murătoare şi-adiind mirosuri, tivit cu ciucuri de dantelă negricioasă.

Rarisim, o soluţie-nrourează gîtlejul sidefiu al lor, cu care ne gătim numaidecît.

Pîinea

Suprafaţa pîinii-i minunată datorită,-n primul rînd, acestei cvasipano­ramice impresii pe care ne-o dă ea: de parcă ai avea la dispoziţie Alpii, masivul Taurus sau Cordiliera Anzilor, sub propria-ţi mînă.

Astfel, dar, o massă fără formă, gata să eructeze, fu, pentru noi, împinsă-n cuptorul si­deral, unde, întărindu-se treptat, a luat aspectul unor văi, al unor creste, al unor serpentine sau crevase… Şi, iată, toate planurile‑acestea atît de net articulate, lespezile-acestea subţiri pe care‑şi culcă lumina sclipetele ei, cu luare‑aminte, fără o singură privire pentru nedemna moliciune subiacentă.

Subsolul ăsta dezlînat şi rece, care se cheamă miez, îşi are propria-i ţesătură, ce‑aduce cu-a bureţilor spongioşi: frunze sau flori, aici, sînt alipite, pe toate părţile, ca nişte siameze. Pîinea învechindu-se apoi, aceste flori pălesc şi se restrîng: se desfac unele de altele, atunci, ţesutul lor făcîndu-se friabil…

Să frîngem, însă, pîinea: căci ea se cade-a fi, în gura noastră, nu atît obiect de contemplaţie, cît unul de consum.

Romul ferigilor

De sub ferigi şi frumoasele odrasle ale acestora, am oare eu priveliştea Braziliei? Nici lemn pentru construcţii, nici steri de aprinjoare: soiuri de frunze-ngrămădite pe pămînt, pe care le înmoaie un vechi rom.

Lujere,-n creştere, cu freamăt scurt, fecioare precoce fără vreun tutore: o amplă turmentaţie de palmate ce şi-au pierdut orice control de sine, dosindu-mi, fiecare, două treimi din cer.

Cele coapte

În tipograficele zmeurişuri ce le alcătuie poemul de-a lungul unui şleau neducînd dincolo de lucruri, nici întru spirit, anumite fructe-au luat fiinţă din aglomerarea unor sfere pe care e de-ajuns, ca să le umpli, o picătură de cerneală.

Negre, trandafirii sau verzi-cazon, în devăl­măşie pe ciorchine, ele oferă mai curînd tabloul unei familii mîndre la vîrste osebite, decît o îmbiere la cules.

Dat fiind decalajul dintre sîmburi şi, prea puţină, carnea lor, păsările nu le prea fac haz, alegîndu-se cu mai nimic, de fapt, cînd, de la cioc la anus, acestea le parcurg.

Poetul, însă,-n cursul profesionalei preumblări a lui, bine face să le ia drept pildă: „Uite”,-şi spune el, „cum, nu o dată, reuşesc eforturile unei flori foarte firave, fie şi dacă ocrotită de un hăţiş rebarbativ de mărăcini. Fără prea multe alte calităţi, iată-le coapte, coapte cu desăvîrşire – după cum şi acest poem e gata”.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe