Poziţii literare și filosofice ale lui Jean Paul (VI)

Val Panaitescu Publicat la: 24-02-2015

Asemenea altor critici germani, Walter Hoffman sau Burkhardt Linder au arătat că democratismul așa-zis „revoluţionar” al lui Jean Paul era, de fapt, unul „poetic”, bazat mai curînd pe „pretenţia terapeutică a poeziei”.

Interesul special pentru factura „bunului conducător” obligă la cîteva pre­cizări ce completează luările de poziţie ale lui Jean Paul în domeniul „ideologiei”. Intelectualii germani mai vîrstnici își amintesc probabil imensa satisfacţie cu care autorităţile din fosta R.D.G. au întîmpinat apariţia cărţii Creaţia poetică revoluţionară a lui Jean Paul. Încercare de nouă interpretare a romanelor sale eroice (1974), semnată de W. Harich, lucrare ce și-a atras un lung șir de intervenţii cri­tice. Adoptînd fidel canonul interpretativ al realismului socialist (bine-cunoscut, vai, și nouă, românilor), ilustrat înaintea sa de studiul lui Georg Lukács despre Goethe în epoca sa, W. Harich îl tratează pe Jean Paul ca pe un exemplu de democrat revoluţionar și republican convins. Pentru susţinerea acestei teze, W. Harich folosește trăsăturile personajelor din romanele jean-pauliene, dar mai ales pe cele din Loja invizibilă, din Hesperus și Titan (fără să mai socotim scrierile satirice de debut), prin care Jean Paul își manifestă cu adevărat desolidarizarea de abuzurile nobilimii și de mărginirea unei părţi a noii burghezii germane. Acestor trăsături W. Harich le adaugă și satisfacţia lui Jean Paul din momentul căderii Bastiliei – primită cu bucurie, de altfel, de mulţi germani reprezentativi, printre care Wieland, Hölderlin, Schlegel și Fichte. Unii s-au arătat totuși ceva mai prudenţi, deși preţuiau valorile democraţiei: a fost cazul lui Kant, care admitea, în 1795, în Pentru pacea eternă, că francezii „au pus în mișcare niște idei ce nu vor mai putea fi ruinate” și recomanda europenilor „un federalism de state libere” (nihil novi sub sole).

Împotriva „rănirii majestăţii spiritului”

Aceasta a fost, în mare vorbind, doar prima repriză, în receptarea evenimentelor pariziene. Cînd Revoluţia a trecut în faza Terorii, cei mai mulţi adepţi germani ai libertăţii (în sensul căreia fuseseră cuceriţi încă de declaraţia lui Winckelmann că „era gata să-și dea viaţa pentru patrie”) au dat înapoi îngroziţi: și Wieland, și Klopstock, și Herder – ca să nu mai vorbim de Schiller și Goethe –, dar și Jean Paul. El a luat chiar poziţie publică în apărarea libertăţii democratice și împotriva „rănirii majestăţii spiritului”.

Asemenea altor critici germani, Walter Hoffman sau Burkhardt Linder au arătat că democratismul așa-zis „revoluţionar” al lui Jean Paul era, de fapt, unul „poetic”, bazat mai curînd pe „pretenţia terapeutică a poeziei”. „Omul superior al lui Jean Paul și «revoluţia de sus în jos» a lui Platon, așa cum o schiţa Politeia în chip programatic, și nu «Revoluţia franceză de jos în sus» sînt punctele de corespondenţă și generează cosmosul poetic platonic al lui Jean Paul”, opinează de altminteri și Hartmut Vinçon (Walter Jens, publ., Kindlers Neues Literatur-Lexikon, vol. 8, Johannes Krogoll, Joseph Kiermeier-Debre et al., Jean Paul, Kindler Vlg., München, 1990, p. 691). Recenzînd în 1808 Cuvîntări adresate naţiunii germane ale lui Fichte, el își spunea ritos părerea: „Nici o mulţime populară nu a devenit mare și liberă prin ea însăși, ci prin Unul sau Cîţiva”.

„Dragostea dă putere şi puterea dragoste”

De altminteri, W. Harich însuși a fost nevoit să recunoască, pînă la urmă, cu regret că odată cu Jean Paul avem de-a face cu un „reprezentant revoluţionar al micii burghezii”, care era atras de un proces eliberator de sus în jos, fiindcă nici condiţiile istorice nu erau „coapte” pentru ceva mai mult, în Germania de atunci. Prin „eroii” săi, care se ridicau inteligent, numai prin propriile eforturi, de la niște condiţii burgheze la acelea de conducători „princiari” (prototipul fiind Albano din Titan), Jean Paul a imaginat niște atleţi ai libertăţii spiritului, gata s-o protejeze, de la înălţimea lor, pentru toţi supușii, ca să-i vadă „fericiţi”.

Subzistă însă, în asemenea condiţii, o ultimă și destul de mare curiozitate: cum se face că, folosind de atîtea ori mijloace de zugrăvire premergătoare, de departe, celor ale postmodernilor și prezentîndu‑ne personaje ce nutresc serioase îndoieli privind „calităţile” omenești (așa cum fac Leibgeber din Siebenkäs, Schoppe din Titan, Vult din Flegeljahre sau Giannozzo din Cartea de navigaţie a aeronautului Giannozzo, care observă lumea cu un ochi preponderent swiftian), același Jean Paul continuă să-și păstreze încrederea și într-o posibilă realizare a unui adevărat Om?

Jean Paul a aflat totuși modalitatea de justificare a acestei năzuinţe „parado­xale”, descoperind că unii dintre semeni își pot desăvîrși o jumătate de însușire naturală (dacă știu să și-o descopere și s-o cultive). Pentru că, așa cum ne spune într-o prefaţă din 1800 la „povestirea comică” despre Giannozzo (anexă la Titan), „În afară de putere, nu există nimic la fel de înalt decît capacitatea de a o stăpîni; omul interior este, aidoma celui exterior, conform creaţiei poetice a lui Platon, divizat în bărbat și în femeie; dar perfecţiunea sa constă într-o îmbinare a puterii cu blîndeţea. Dragostea dă putere și puterea dragoste – însă dragostea dă cel mai mult” (Jean Paul, Werke in drei Bänden, Publ. Norbert Miller, vol. 2, ed. a 4-a, Carl Hanser Vlg., München, 1986, p. 782).

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral