Natura ştiinţei

Adrian Niţă Publicat la: 24-02-2015

Chemată să explice lumea în care trăim, știinţa a fost percepută, de regulă, ca o întreprindere de explicitare, de înţelegere a naturii. Așa se face că, timp de mai multe secole, de la Aristotel și pînă în perioada modernă, cei care s-au ocupat de cunoașterea naturii au primit numele de ,,filosofi naturali”.

Un fenomen extrem de interesant și totodată provocator este ridicat de Peter Dear, în Inteligibilitatea naturii. Cum în­ţelege știinţa lumea (traducere de Alexandru Anghel, Herald, București, 2012). Celebrul profesor de la Cornell arată că știinţa (adică știinţa modernă, apărută în secolul al XVII-lea) se constituie nu atît prin transformarea filosofiei naturale în ceva mai modern, să spunem, ci este rodul unei întreprinderi hibride. Schimbarea de paradigmă produsă în perioada modernă, odată cu revoluţia știinţifică din secolul al XVII-lea, a gene­rat într-adevăr o schimbare profundă în felul în care era înţeleasă natura, dar totodată s-a suprapus peste aspectul operator, instrumental al știinţei.

Peter Dear oferă o incursiune fascinantă prin istoria știinţei, tratînd despre inteligibilitatea știinţei cu referire la universul mecanicist de la Galilei la Newton, despre clasificare și istoria naturală, despre revoluţia chimică, originea speciilor, di­namică și, în fine, un capitol despre mecanica cuantică. Cele două modalităţi de reprezentare a știinţei sînt însă incompatibile, susţine Dear: dacă reprezenta­rea știinţei ca filosofie naturală consideră instrumentalitatea o consecinţă directă a adevărului știinţei, perspectiva știinţei ca instrumentalitate susţine că ade­vărul filosofiei naturale este justificat de capacităţile sale practice. Voi aminti două exemple, dintre cele multe oferite de Dear. Apelul lui Newton la observa­ţie și experiment, adică la ceea ce el numea cunoașterea faptelor din fenomene, l-a determinat să lase la o parte anumite consideraţii teoretice, legate de natura (esenţa) atracţiei universale, astfel încît să se rezume la prezentarea de principii (legi­le mișcării), calcule și operaţii matematice etc. Ocolirea unui răspuns cu privire la întrebarea despre natura atracţiei universale l-a făcut să evite o serie de dificultăţi teoretice insurmontabile, filosofice și teologice. Cu toate acestea, întrebat despre aceste chestiuni, el a susţinut că Principia matematica și celelalte lucrări ale sale sînt rodul filoso­fiei naturale. Dar pentru unii dintre contemporanii lui, Principia nu era nicidecum considerată că ţine de filosofia naturală, cîtă vreme nu aducea un răspuns la ,,cauza” gravitaţiei. Newton s-a apărat, arătînd că, deși cauzele atracţiei gravitaţionale sînt necunoscute, este cert că el a demonstrat matematic existenţa gravitaţiei universale; or, acest lucru, din punctul de vedere al inteligibilităţii naturii, este suficient pentru ca întreprinderea să fie de filosofie naturală.

O situaţie asemănătoare, de amestecare a știinţei ca filosofie a naturii cu știinţa ca instrumentalitate, este pusă în evidenţă de către Dear, dintre multe altele, cu referire la cercetările efectuate de Faraday la mijlocul seco­lului al XIX-lea, cu privire la liniile de forţă. Pe el l-a interesat mai puţin să spună în termeni teoretici ce reprezintă liniile de forţă, dat fiind faptul că a pus în evidenţă că între două cor­puri magnetice sau în jurul firelor traversate de curent electric se formează acest gen de linii. În acest fel, Faraday a utilizat liniile de forţă (ceea ce numim azi ,,cîmp”) în sens instrumental, lăsînd deoparte problematica legată de natura (esenţa, cauza) cîmpului. Era suficient să se știe că inteligibilitatea liniilor de forţă constă în caracterul lor operaţional.

Filosofii știinţei din secolul XX s-au văzut adesea împărţiţi în realiști, ce susţin că succesul instrumental al știinţei repre­zintă un indiciu că entităţile despre care vorbesc teoriile știinţifice este probabil să existe, și instrumentaliști, ce susţin că nu există nici un argument ho­tărîtor pentru a se face o astfel de inferenţă, dat fiind că pur și simplu știinţa funcţionează. În raport cu aceste poziţii, Inteligibilitatea naturii, în mod polemic, susţine că știinţa este o întreprindere umană cultural bogată și diversă, la origine europeană, care a crescut în ultimele secole prin dezvoltarea unei relaţii intime între două activităţi practice distincte: filosofia naturală, ce urmărește înţelegerea lumii, și instrumentalitatea, ce urmă­rește să creeze mijloace de control material.

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe