Sunt o casă comunistă

Dragoş Dascălu Publicat la: 24-02-2015

În vreme ce în Vestul spre care tindem există o veritabilă cultură a patrimoniului secolului XX, cu programe de master specializate pe protejare, conservare și restaurare, iar clădiri construite după anii ’90, precum Maison à Bordeaux a arhitectului Rem Koolhaas, încep să intre pe listele cu monumente, în România avem mai puţin de 10 clădiri construite după 1949 incluse pe lista monumentelor istorice. Practic, istoria arhitecturii în România se oprește în 1949.

Nimeni nu poate spune cu toată sinceritatea că nu s-au construit case (căci orice clădire este o casă) valo­roase în perioada respectivă. Ansamblul Piaţa Unirii din Iași, Palatul Telefoanelor din Cluj sau Prefectura din Baia Mare sînt contemporane și comparabile ca expresie și valoare cu Stilul Internaţional sau Bruta­lismul anilor ’60-’70 din Europa, bine reprezentate pe listele de monumente. Totuși, traumele  lă­sate de regimul comunist se răs­frîng asupra percepţiei obiec­telor moștenite de la acesta. Combinate cu neglijenţa și in­diferenţa gestionarilor acestor clădiri, cu lipsa banilor, dar și cu o înclinaţie generală către lucrul nou și strălucitor, multe dintre aceste clădiri valoroase sînt condamnate. Verdictul: sînt case „urîte”, „vechi” și „comuniste”.

Atunci de ce să ne mire faptul că modificarea foaierului Casei de Cultură din Suceava (proiectată de arhitectul Nicolae Porumbescu), printr-o interven­ţie în stilul „neoclasic de gips carton”, nu trezește mai deloc reacţii din partea locuitorilor, mediului cultural, administraţiei sau arhitecţilor? Este o casă „comunistă”, o „mizerie”, care, prin intervenţiile (ilegale) ale unui comerciant, a devenit, în ochii multor locuitori, „mai fru­moasă”, „curată, elegantă, aproape stilată” (din comentariile la articolul jurnalistului Dinu Zară, http://www.dinuzara.com).

Dincolo de nepotrivirea de limbaj (neoclasic vs moder­nism), e ironic faptul că spa­ţiul interior al unei clădiri ce trebuia, conform ideilor moder­niste, să simbolizeze viitorul a ajuns să trimită scenografic la tre­cut (și acela înţeles superficial). Dar poate și mai ironic e fap­tul că, în încercarea de a se debarasa de „comunism”, expresia amintește mai degrabă de clasicismul totalitar, de stalinism, promovat de toţi dic­tatorii, inclusiv de Ceaușescu. Să scapi de „comunismul” mo­dernist prin stalinism repre­zintă perfect absurdul situaţiei românești.

Menţinerea discuţiei despre calitatea de monument a acestor clădiri doar în mediile „înalte” nu ajută însă cu nimic. Acestea tre­buie percepute ca monumente de oricine. Și, considerînd că aceste clădiri sînt strîns legate de contextul istoric, social și politic care le-a creat, ele vor rămîne întotdeauna case „comuniste”.

De aceea, înainte ca locuitorii să se împace cu trecutul, să-l privească „la rece”, să în­ţeleagă că forma și imaginea arhitecturală nu sînt politice în sine, vom menţine o imagine schizoidă, ireconciliabilă asupra lor: monumente pentru unii, monștri pentru alţii. Sper doar că aceste clădiri vor mai exista atunci cînd toţi le vor recunoaște valoarea.

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe