Fals jurnal de criterii universitare

Dorin David Publicat la: 24-02-2015

De la cîteva mandate de miniștri fără număr încoace, s-a prefăcut și sistemul de învăţămînt românesc că se reformează, iar cel universitar nu face nici el excepţie. Astăzi asistăm la o adevărată cursă contracronometru cu punc­tele, punctajul fiind în genere cam singurul contracandidat al celor care vor să crească în grade universitare. Se mai întîmplă și excepţii, să mai participe vreun rătăcit pe un post care nu e pentru el, dar astea sînt cazuri rare, fiindcă de obicei se știe care post i se potrivește cuiva, ca să folosim un eufemism pentru cui i se pregătește. Chiar și în cazul extrem de rar, numărabil pe degetele de la o mînă, cînd un departament scoate un post la concurs – să zicem, cu titlul de lector – și conducerea invită de ochii lumii trei-patru candi­daţi, tot are un favorit care va cîștiga concursul. Mai ales cînd e vorba de probe orale, care nu se contestă.

Un gînd care i-a trecut unui ministru prin minte ca glonţul în bancul cu Bulă n-a fost rău la început: cum să facem niște criterii pe care candidaţii să le îndeplinească, pentru a pre­întîmpina situaţiile în care unii mai puţin calificaţi, dar iubiţi le iau locul altora mai mult calificaţi, dar nedoriţi? Și atunci ministrul a zis: să fie criterii! Și au fost criterii. Care și ele s-au schimbat de-a lungul vremii, după chipul și asemănarea celor care guvernau, le visau ori pe hîrtie le așterneau. Au fost înfiinţate la nivel naţional comisii importante, și bine că au fost. La urma urmei, e rău ca puterea să fie în mîna unui singur om, pentru că acesta va avea tendinţa să devină autocrat sau chiar, Doamne ferește, dictator. Chiar și cînd nu e vorba de naţiune, ci de mai mici comunităţi, cum ar fi cea academică sau doar o fa­cultate. Că încă unii președinţi de bloc, șefi de departament sau chiar foști decani care conduc prin propriii lachei uită cît de vremelnici sînt aleși în funcţia în care se află și se comportă ca dimpotrivă, asta e altă poveste, dintr-un alt film ne-S.F. Dar să nu ne uităm vorba despre cri­terii și comisii. Comisii ai căror membri, uneori, nu vor ca alţii să ajungă atît de ușor cum au ajuns ei în postul, poziţia și ni­velul pe care îl ocupă. Și atunci inventează niște criterii care în lumea reală nu există, ci doar în desenele animate.

Un exemplu: la o anumită disciplină din știinţele sociale, pentru un lector care vrea să ajungă conferenţiar exista un criteriu de genul: conducător de doctorat sau membru în comisia de doctorat. Tare! Și mai tare e lectorul care îndeplinește deja criteriul acela înainte de a fi măcar conferenţiar... Pentru că pînă și comisia a realizat cît de absurd este un asemenea criteriu, la ceva timp, au updatat hotărîrea și au adăugat ceva mai pămîntesc și mai potrivit candidaţilor.

Poate nu e inutil de precizat că aceste criterii diferă, după cum este și normal, de la o disciplină la alta. Ar fi la fel de absurd ca și cealaltă situaţie: de exemplu, criteriile din știinţele exacte să fie la fel cu cele din muzică. Ar fi aiurea să-i ceri unui conferenţiar care predă, să zicem, vioara să publice un articol indexat în Web of Science© ca să ajungă profesor... Așadar criteriul potrivit la locul potrivit. Dar nu este echitabil să-i impui, spre alt exemplu, unui lector de inginerie oarecare niște criterii draconice, în timp ce pentru alt lector, să zicem de la Litere, cri­teriile să fie nu exigente, ci de-a dreptul relaxante, fiindcă aicitotuna e dacă publici un articol ISI sau unul BDI. Echitabil și normal ar fi ca nivelul de dificultate să fie echivalent pentru toate disciplinele (iar nu, ceea ce este firesc, criteriile să fie ace­leași pentru toate disciplinele). Faptul că ele diferă de la caz la caz este un semn îmbucurător, dar nu suficient. Trebuie scoase exagerările și introduse criterii realiste și la fel de exigente pentru toţi.

Ei, și dacă tot am ajuns la ca­pitolul exigenţă, să ne amintim că după revoluţie au fost înfiin­ţate sau redeschise mai multe facultăţi, ceea ce a generat o ne­voie mare de cadre didactice universitare. Pentru că, dacă îi dai ţării cît mai mulţi studenţi, atunci ai nevoie și de cît mai mulţi profesori. Așa că nu puţini au ajuns profesori datorită vechi­mii, circumstanţelor sau coinci­denţelor, ca să nu zic din gre­șeală. Cei care au ajuns pe merit se știu și nu vor fi deranjaţi de afirmaţia de mai sus. Atunci, în spiritul unui mediu academic echitabil, sănătos și exigent, toţi profesorii trebuie să îndepli­nească criteriile pe care au pre­tenţia să le impună altora și măcar din cînd în cînd să le fie testate competenţele și rezulta­tele. Că doar nimeni nu e veșnic pe acest pămînt și nu toţi profesorii trebuie să iasă la pensie astfel dacă nu o merită.

 

 

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe