„Literele” bucureștene și primul lor decan (III)

Liviu Franga Publicat la: 24-02-2015

Mărturiile discipolilor și ale contemporanilor care i-au succedat lui August Treboniu Laurian în ordinea culturii românești și a componentei sale educaţionale ne permit să reconstituim imaginea unui profesor care, și ca decan, înzestrat cu o neobosită putere de muncă, s-a arătat permanent și în cel mai înalt grad preocupat de extinderea bunei desfășurări a activităţii facultăţii, prin cele două entităţi fundamentale: corpul profesoral și studenţii.

Întocmirea, în calitate de decan, de rapoarte detaliate, cu date statistice elocvente (Ilie Popescu Teiușan, Vasile Netea, August Treboniu Laurian. Viaţa și activitatea sa, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970, p. 197) ne permite să observăm o veritabilă dinamică a studenţilor „literaţi”, de la 16 în 1866 la 39 în 1871, ulterior, cu fluctuaţiile de rigoare. Intervenţiile decanului în toţi anii care au urmat preluării mandatului, pe lîngă minister în special, îl arată pe Laurian preocupat și de obţinerea de burse pentru studenţi, atît de natură socială (tinerii proveniţi din mediul rural), cît și pentru specializarea și perfecţionarea instrucţiei, în universităţile din străinătate.

„Amar şi amar. Cu toate acestea, să nu ne pierdem curajul”

Sub decanatul lui August Treboniu Laurian, spiritul de muncă și de seriozitate a devenit emblema mesajului universitar bucureștean. Nevoia de profesori, pentru un învă­ţămînt tardiv modernizat, precum cel românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, era uriașă. Totuși, aflăm din aceleași surse documentare că, din totalul de 22 de candidaţi la examenul de licenţă din anul 1868, au promovat examenul numai 4. La celălalt capitol atît de important, decisiv de fapt, al așa-numitelor, azi, resurse umane, sîntem informaţi că, la zece ani de la înfiinţarea Literelor și Filo­sofiei la Universitatea bucureșteană, își încep activitatea aici (mai întîi sub forma unor cursuri libere, apoi ca titulari) savanţi de notorietate internaţională: Bogdan Petriceicu Hasdeu pentru filologia comparată indo-europeană și Alexandru Odobescu pentru arheologie, ambii titu­larizaţi în 1878. La insistenţele și recoman­darea aceluiași decan, Titu Maiorescu este invitat și el, în 1874, să susţină pre­legeri libere de psihologie și filosofie (după ce, cu trei ani înainte, în 1871, din motive politice, fusese suspendat la Universitatea din Iași).

Doresc să aduc în memoria noastră, a urmașilor primului decan și profesor de limbi clasice al Literelor și Filosofiei de la Universitatea din București, cîteva cuvinte: atît ale celui pe care l-am evocat în rîndurile de pînă acum, cît și ale foștilor săi discipoli (Ilie Popescu Teiușan, Vasile Netea, op. cit., pp. 198-199, 203; D. Macrea, „A.T. Laurian”, Cercetări de lingvistică, XII, 2, 1967, p. 173). Cuvintele lui Laurian: „Amar și amar. Cu toate acestea, să nu ne pierdem curajul. Numai noi să fim oameni și să ne facem sacra datorie sub toate împrejurările. Vor veni și alte timpuri!”. Cuvintele urmașilor săi: „Venit în București împins de vitregia stăpînirii străine și vrăjmașe de peste Carpaţi, m-am găsit în atmosfera lui Laurian, care m-a luat de îndată în serviciu la biblio­teca Universităţii, al cărei director era. Într-o zi, mi-a cerut să-i aduc marea hartă murală, făcută de dînsul, cu titlul Dacia. Am întins-o pe jos înaintea lui, iar dînsul a făcut cu băţul ocolul pe Dunăre (și celelalte rîuri înconjurătoare) și a zis tare, cu ochii umezi: «Frumoasă e! De-aţi ajunge voi să o vedeţi făcută!»” (Ion Bianu, 1928). „Era un om cu adevărat extraordinar prin varietatea cunoștinţelor sale. Cînd lipsea un profesor, el îi ţinea locul. Erau zile cînd făcea cîte două și trei lecţii deosebite. Într-o clasă explica trigonometria sau teoria funcţiilor, în alta făcea anatomia sau zoologia, în alta limba greacă, în alta latina. Ni se părea că în creierii lui erau cristalizate toate cunoștinţele omenești. Singurul lucru la care aspiram era să devenim tot așa de învăţaţi ca și dînsul… Dacă am ajuns și eu să fiu un bun profesor, după cum mi-au spus-o întotdeauna foștii mei școlari, aceasta lui Laurian și lui Bărnuţiu o datoresc” (Petru Poni, 1936).

„Omul care a umplut o jumătate de veac”

Pe 28 februarie 1881, cînd a fost înmormîntat, la cimitirul „Șerban-Vodă” („Bellu”) din Bucu­rești, în semn de doliu, toate școlile din capitala Principatelor Unite, recent devenite România, au fost închise. Ziarele vremii (D. Macrea, op. cit., p. 185, n. 31, de la care am preluat ansamblul acestei informaţii) relatează că mii de persoane l-au condus pe ulti­mul drum, pornind de la locuinţa din str. Labirint 27, a cărturarului și profesorului.

I-au fost ultimi însoţitori bă­trîni camarazi și mai tineri discipoli întru idealurile naţiunii și culturii române: C.A. Rosetti, Vasile Boerescu (în acel moment, ministru de Externe), Ion Ghica (fost ministru, ambasador, atunci președintele Academiei Române, aceasta din urmă numărîndu-l pe Laurian printre fondatori), Ion Zalomit (ajuns rector în funcţie al Uni­versităţii din București), Titu Maiorescu, doctorul Felix, deputaţi, generali și alţi ofiţeri superiori, militari de rînd, înalte feţe bisericești.

Necrologul publicat în ziarul bucu­reștean Războiul și reluat în ziarul Observatorul din Sibiu (D. Macrea, op. cit., p. 186, n. 32) se încheia astfel: August Treboniu Laurian a fost „omul care a umplut o ju­mătate de veac din istoria noastră cu faptele și viaţa lui”.

Ultimul elogiu public i l-a adus, în 1903, verbul apoteotic al lui Nicolae Iorga, cu ocazia dezvelirii la București a bustului nepieritorului transilvănean (discursul a fost reluat de Iorga în volumul Oameni cari au fost – a se vedea ediţia din 1967, publicată la Editura pentru Literatură, București, vol. I, pp. 8-11).

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe