Inocenţa răului

Horia Pătraşcu Publicat la: 24-02-2015

În domeniul judecăţii morale, adevărul pare să fie într-o re­laţie permanentă cu îndrep­tăţirea celui care-l afirmă. Mai precis, nu ești în drept să condamni o faptă ca fiind imorală dacă tu însuţi ai comis‑o. „Cel care se simte fără păcat să arunce primul piatra!” Inocenţa judecă­torului este condiţia necesară a oricărei judecăţi morale. Pentru a descalifica o judecată morală este suficient să-l descalific pe judecător, să dovedesc că el în­suși a săvîrșit o faptă similară celei incriminate.

Dar inocenţa judecătorului face imposibilă judecata morală din două puncte de vedere:

1. Pe de o parte, pentru că, la limită, în mod absolut, nimeni nu este fără de prihană, iar tot ce e născut e vinovat.

2. Pe de altă parte, pentru că inocenţa, nevinovăţia, puri­tatea absolută nu pot judeca, cîtă vreme a cunoaște răul sau a-l condamna presupune într-o formă oarecare a te contamina cu răul cunoscut. (Păcatul adamic constă în cunoștinţa binelui și a răului.)

De aceea, în practică, cele două principii mai sus enunţate se estompează într-un compromis. Judecătorul acţiunilor morale nu este nevinovat în mod absolut, ci doar în mod relativ, în raport cu genul de fapte condamnate de către el. Răul îi este și lui cunoscut în alte forme, el trebuie să fie pur doar în privinţa genului de fapte pe care le condamnă. Compromisul ia forma măsurării, a cîntăririi: diferenţa radicală dintre bine și rău este dublată (și astfel atenuată) de distincţia mare/mic. Iar răul cel mai mare este răul nefamiliar, neobișnuit. Sîntem mult mai indulgenţi cu greșelile familiare, obișnuite, majoritare și, chiar dacă recu­noaștem că sînt greșeli, ele sînt infinit mai puţin serioase decît acelea pe care nu le facem de obicei și mai ales decît cele pe care nu le putem face. „Nu aș fi capabil de așa ceva”, „Eu n-aș fi putut face așa ceva” sînt argumentele cele mai puternice pentru condamnarea unei acţiuni. Într-un registru negativ, numai ceea ce tu nu faci de obicei sau ceea ce nu poţi face niciodată constituie domeniul tău de ex­pertiză morală. Deseori, în puș­cării, se întîmplă ca paricizii sau infanticizii să fie bătuţi sau chiar uciși – ca pedeapsă pentru fapta comisă – de către ceilalţi infractori, condamnaţi pentru tîlhării, omucideri, vio­luri. Criminalul care-l ucide pe paricid știe că și el este rău, dar știe și că este mai puţin rău decît paricidul (pentru că el nu și-a ucis părinţii și, mai mult, nu ar putea să-și ucidă părinţii), deci este mai bun decît el, ceea ce-i dă dreptul să-l condamne și să‑l ucidă. În acest exemplu extrem putem vedea felul în care judecă o întreagă societate. Gravitatea greșelilor este invers proporţio­nală capacităţii noastre de a le săvîrși.

Singurul bine la care ne pricepem este răul pe care nu l-am comis. Dar de ce n-am fi la fel de virulenţi cu greșelile pe care noi înșine le-am făcut sau pe care sîntem în stare să le facem? Nu este această stare de fapt o slăbiciune a judecăţii morale și, implicit, a moralităţii întregii societăţi? Nu doar răul pe care nu-l facem, ci relele pe care le facem zi de zi, ticăloșiile de subzistenţă ar trebui să con­stituie obiectul înfierării morale. Le putem condamna, chiar dacă știm că noi înșine le practicăm, le putem condamna chiar cînd concedem că fără ele nu am putea exista. „Ei, cine nu face asta?!” nu ar mai trebui să fie niciodată exclamaţia care înso­ţește o scuză a imoralităţii. Căci imoralitatea implicită, tolerată, domestică, subînţeleasă, imora­litatea de substrat, imoralitatea inocentă, este mai periculoasă decît cea explicită, evidentă, bestială.

 

 

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe