„Dogville” sau iertarea ca aroganţă (I)

Ramona Ardelean Publicat la: 24-02-2015

Filmul Dogville, prezent la Festivalul Filmului de la Cannes, la 19 mai 2003, scris și regizat de danezul Lars von Trier, este o parabolă cutremu­rătoare și tulburătoare asupra condiţiei și naturii omului, care în absenţa con­știinţei devine un monstru, o fiară, un animal periculos, ce traduce atît de bine acel faimos Homo homini lupus invocat de Thomas Hobbes.

Lars von Trier pleacă de la o viziune pesimistă asupra naturii umane, consi­derată în mod fundamental ipocrită, per­versă și egoistă, sentimente precum fraternitatea, solidaritatea și ajutorul reciproc fiind doar acoperișurile sau faţada falsă a fiinţei și societăţii umane, respectiv fal­sele valori, îndărătul cărora se ascund diabolicul, iraţionalul, agresivitatea și bestialitatea unor animale periculoase. Omul este, prin urmare, o fiinţă ce suferă de maladia unui rău și a unei slăbiciuni fundamentale.

Povestea filmului e simplă: o tînără și frumoasă fugară, pe nume Grace („Graţie”), e hărţuită și se refugiază într‑un orășel izolat de munte de lîngă George Town, statul Colorado, numit Dogville („Orașul Cîinelui”), spunînd că este urmărită de niște gangsteri care vor s-o omoare. Ini­ţial, locuitorii se tem să o primească, deoarece poliţia o dă dispărută, dar apoi acceptă la insistenţele unuia dintre membri, Tom, filosoful și moralistul comuni­tăţii, care se îndrăgostește de ea. Așadar comunitatea, formată din 15 oameni și un cîine (Moise), e de acord ca Grace, în ciuda faptului că reprezintă un pericol pentru Dogville, să fie adăpostită în oraș, urmînd ca tînăra să răsplătească gestul de bunăvoinţă muncind pe rînd la fiecare familie.

La început, totul e minunat, idilic, chiar paradisiac, înţelegerea e perfectă, dar cum poliţia revine constant și lipește hîrtii cu tînăra urmărită, locuitorii își dau seama că e tot mai periculos să adă­postească o fugară, astfel încît pretenţiile cresc, iar în mintea lor încolţește ideea șantajului. Prin urmare, ajutorul, iniţial gratuit și benevol, devine acum obligatoriu, relaţiile dintre Grace și comunitatea în care s-a refugiat devenind unele de tip sclavagist, tînăra fiind transformată într‑o adevărată sclavă pe care toţi locuitorii o exploatează și de care abuzează toţi băr­baţii, întreaga comunitate din Dogville arătîndu-și „colţii” și transformîndu-se în ceea ce sugerează chiar numele locului în care trăiesc, în niște cîini. Chiar și iubitul ei, Tom, o abandonează și o trădează în final, dînd-o pe mîna urmăritorilor.

Dincolo de aspectul narativ, demn de remarcat e aspectul simbolic al filmului, care trimite la o serie de semnificaţii cu o încărcătură profund morală și religioasă.

Întreaga acţiune se desfășoară într‑un decor minimalist, în care întreaga socie­tate, redusă la dimensiunile unei scene, ale unui platou în care 15 personaje evo­luează ritualic, e dezbrăcată de accidental și redată în esenţialul ei, respectiv în condiţia primordială de desen geometric al esenţelor. Astfel, casele, străzile, mobi­lierul sînt desenate cu creta, ca în jocurile copiilor, totul e făcut transparent, astfel încît spectatorul să poată intra mai bine în decor, toate acestea sporind înţelege­rea și apropierea. Oameni care nu și-au pus niciodată problema sensului și ros­tului lor în lume se pomenesc brusc vi­zitaţi de o entitate celestă, de un fel de Sophia, de o Grace, de o ipostază feminină a Graţiei (Iertării) divine care coboară printre oameni pentru a le îmbunătăţi, înfrumuseţa și lumina viaţa.

Dar cine este la nivel simbolic fugara Grace? Și de cine se ascunde și fuge ea? Interpretarea pe care o propun sugerează că Grace fuge de Tatăl ei (The Big Man), care a privat-o de libertate, a ferit-o de lume și a închis-o într-o colivie a ignoranţei dintr-un sentiment de protecţie și posesivitate pe care orice părinte îl manifestă faţă de copilul său, dar care se dovedește în fond o utopie, deoarece nu poţi scuti pe nimeni de su­ferinţă. Grace spune despre ea că a fost crescută ca o fiinţă răsfăţată și aro­gantă, motiv pentru care se răzvrătește la un moment dat împotriva ordinii Tatălui, vrînd să-și cîștige libertatea furată, fu­gind de acasă, adică din colivia în care fusese ţinută captivă. „A-i lua cuiva dreptul divin de alegere se numește aroganţă, tată.”

La un nivel mai adînc, mai profund și mai religios, Grace simbolizează un fel de ipostază feminină a Mîntuitorului Iisus, care a venit pe pămînt pentru a aduce lumină și a face lumea mai bună. Simbolizează adică Legea Nouă, care vine cu o nouă morală, cea a Iertării, a Iubirii și a Întoarcerii Celuilalt Obraz, spre deo­sebire de Legea Veche, a Talio­nului – „Ochi pentru ochi și dinte pen­tru dinte” –, bazată pe o morală a Răz­bunării și a Pedepsei. Capacitatea ei de înţelegere, iertare și iubire merge pe o logică feminină, a inimii, în opoziţie cu logica masculină, de tip cauză-efect, faptă și răsplată, care merge pe o logică rece, a minţii.

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe