Palat pentru visele minerilor. Oraviţa și Eminescu

Ruxandra Hurezean Publicat la: 24-02-2015

Teatrul din Oraviţa, cel mai vechi teatru din această parte de sud-est a Europei, a fost construit în 1816, după modelul Burgtheater din Viena. Între timp, teatrul vienez a dispărut, dar cel din Oraviţa rezistă și poate fi văzut, de aceea și vin adesea aici austrieci interesaţi de istorie și cultură. Pe la 1800, toată comunitatea orășelului, dar și satele învecinate au decis că le trebuie un teatru. Așa că au pornit colecta publică și au reușit să strîngă singuri banii necesari, fără ajutor de la Imperiu sau din altă parte.

Localnicii au adunat crăiţar cu crăiţar, pînă la suma trebuincioasă. Într-un singur an au reușit să ridice clădirea. Aveau teatrul lor. După ei, noile generaţii au făcut la fel: au strîns bani și l-au renovat. De 12 ori. Și acum, deși Oraviţa este un oraș aproape ruinat, afectat de șomaj și sărăcie, teatrul pare singura clădire îngrijită ca o bijuterie. Aici au jucat trupe celebre în epocă. În 1868 a fost și trupa Pascaly, cu poe­tul Mihai Eminescu pe post de sufleor. Înainte să plece din Oraviţa, Eminescu și-a făcut o poză. Cum nu s-a uscat pînă a doua zi, poza e și acum la teatru, îl aș­teaptă… În fotografie stă în picioare, rezemat de spătarul unui scaun. Are 18 ani. Este îmbrăcat în haine moderne, mantou, papion și pantaloni în carouri. E serios și blînd. Poate că e prima lui poză.

Spaţiul multiuman din Mitteleuropa

Oraviţa este un orășel adunat într-o deschizătură a munţilor pe firul unui rîu, scufundat în aburul ceţii de toamna pînă primăvara. Clădirile ei, cîndva frumoase, respiră acum aerul greu al mucegaiului. Casele acestui oraș poartă în ridurile lor nobleţea vremurilor bune, cînd se construia frumos. Sînt construcţii baroce, cu furnituri metalice, ferestre și balcoane, adevărate opere de arhitectură. Bogăţiile pămîntului au adus aici, pe vremea Imperiului Austriac, populaţii din toate părţile Europei. De jur‑împrejur, munţii Oraviţei au fost împînziţi de mine, vreo 20 de aramă, două de aur, mine de uraniu spre Anina, mine de cărbune sau de piatră. La 1760, vreo 8 000 de locuitori formau o lume pestriţă, dar efervescentă. Greci, bulgari, evrei, italieni, macedo‑români, șvabi, maramureșeni, munteni, moţi, oa­meni care aduceau cu ei limbi, cîntece și tradiţii dintre cele mai diferite.

În Babilonul Oraviţei s-au amestecat meserii, cîntece, porturi, obiceiuri, fiecare dădea și lua ceva de la celălalt. Așa s‑au trezit locuitorii urbei cu pofta de a se distra împreună. Munceau, cîștigau bine la mine, la topitorii, aveau și o bănărie la Ciclova, unde se bătea monedă.

„În primul rînd, și-au făcut instituţii, esenţiale pentru un început: primărie, poliţie, tribunal, notariat, casă mortuară. Toate grupate în mijlocul orașului. Omul se năștea, trecea prin toate astea pînă ajungea la cimitir. Funcţionau organizat. Mai tîrziu, cînd au dat de putere finan­ciară, și-au făcut hotel, farmacie, teatru și gară. Prima linie ferată montană din România aici a fost, iar prima gară tot aici. Nu era puţin lucru. Pe fierberea și progresul ăsta, pentru că existau asociaţii, bresle și între ele era un fel de competi­ţie, oamenii s-au trezit că vor mai mult. Seara, duminicile, se adunau la hotelul «Coroana», la primărie sau la tribunal și jucau un teatru de amatori, scenete, cîntau, dansau. În felul acesta se și cunoș­teau între ei, se creea o comunitate. Dar, vedeţi, ce este remarcabil e că ei nu cîntau în cîrciumi și atît, aveau alte pretenţii. Și-au făcut asociaţii culturale, la 1790, deși pare incredibil pentru un orășel minier, aveau înfiinţată Uniunea Diletanţilor din Oraviţa, pentru pasionaţii artei drama­tice. S‑au ocupat mai apoi de construirea teatrului. Pe la 1800 au dat sfoară în oraș și chiar satele din jur au fost prinse în febra aceea și au început colecta pentru un teatru. Nu s-au bazat pe nimeni altcineva! Un florin, doi florini. Alţii, cum era președintele tribunalului, dădeau cîteva sute, un ţăran din Ciudanoviţa dădea și el 20 de crăiţari, dar au fost buni, strînși acolo la căciulă, le-au prins bine și au isprăvit lucrarea”, povestește entuziast Vasile Cheţan, ghidul teatrului.

Așadar, în mijlocul unui oraș minier, unde negoţul și circulaţia mărfurilor înfloreau, oameni diferiţi, veniţi cu vremu­rile din multe părţi ale lumii, din Armenia și Italia, Austria sau Grecia, împreună cu localnicii, construiau un teatru, intuind că un loc prosper, dar fără inimă nu trăiește, nu are cum să reziste...

De veghe-n lanul de cultură

Într-un document al vremii se menţio­nează faptul că la 1816 orăviţenii aveau 30 de mii de florini strînși pentru clădirea teatrului. Le mai trebuia doar aprobarea. În 1818 se împlineau 100 de ani de la eli­berarea de sub ocupaţie turcă și Imperiul avea de gînd să aniverseze cumva momentul. Împărăţia se gîndea la o statuie, la un monument. Atunci, cu inspiraţie și diplomaţie, autorităţile orașului au cerut voie să ridice teatrul – și nu orice teatru, ci unul exact ca Burgtheater din Viena, dar la scară mai mică. Recunoscînd că e o idee bună și măguliţi de intenţia de a copia teatrul vienez, autorităţile imperiale aprobă lucrarea care este coordonată de un arhitect aromân, Ioan Niuni, și de colegul său de studii de la Viena, Ieronimus Platzger. În primăvara lui 1816 au început lucrările. Construcţia a fost ridicată din piatră, granodiorit la parter și tuf calcaros la etaj, adusă de ţărani cu căruţele din carierele din apropiere. Toată suflarea orașului a pus mînă de la mînă să ridice clădirea.

Donatorii sînt menţionaţi în documente. Unele sînt la Oraviţa, altele au fost duse la Budapesta, iar pe altele le‑au ars comuniștii în 1948, cînd au devastat teatrul. Lhotka de Zmislov, consilier de tezaur şi director al Tribunalului Montanistic, a oferit 280 de florini. Sînt şi mulţi donatori români şi macedoromâni (aromâni). Ion, Costa şi Dimitrie Demetroviciu, macedoromânii Ion Niuni, arhitectul teatrului, Ion şi Dimitrie Constantini. A cotizat şi protopopul Petru Iorgovici, fratele celebrului gînditor de talie euro­peană Paul Iorgovici, Alexandra Şaguna („Şiaguna”), mătuşa viitorului mitropolit al Transilvaniei. Apar numele reprezen­tanţilor tuturor etniilor orăviţene: Gaspar Oberhofer (el va dona pe o listă anexă 680 de florini), Anton Hoffman, Iacob Umheiser, Michael Orthmayr, Catarina Jaretz, Andreas Stolz, medicul Simon Schmidt, Iosif Schiessler, Ion Tinopl... Alte donaţii fac locuitorii din satele zonei cărăşene ori din oraşele Banatului de Munte, precum Vasilie Petrovici din Ciudanoviţa, Urban Seidl din Ciclova Montană, medicul Johann Keszt din Moldova Română...

Un plămîn şi-o inimă

În primăvara anului 1817, teatrul era gata. În toamna aceluiași an s-au jucat primele spectacole în proaspătul edificiu care semăna perfect cu cel din Viena. Francisc I și Augusta Carolina n-au putut ajunge decît la al doilea spectacol, au stat în loja din dreapta, de lîngă scenă. Mai tîrziu, pe aici a trecut și Împărăteasa Sisi. Venise la Marila să se vindece de o boală de plămîni, dar, ca să nu se ducă vorba în împărăţie că are probleme de sănătate, a declarat că este la Balcic. Numai poșta împerială știa unde să ducă scrisorile: la Marila, deasupra Oraviţei, unde bate vîntul cald de la Mediterană și aerul e curat. După ce s-a vindecat, Sisi a comandat unor sculptori italieni un mo­nument: plămînul stîng al împărătesei săpat în piatră. Acum se află în faţa bise­ricii din centrul orașului. Un plămîn de la o inimă.

Iar Sisi, pe parcursul șederii, cînd cobora în oraș să vadă un spectacol de tea­tru, stătea în loja din dreapta, lîngă scenă. „Acolo!”, și ghidul ne arată un colţ umbrit, destul de mic pentru ochiul obișnuit azi cu spaţii largi, dar în care nu e greu să‑ţi închipui că, acum un veac, ar fi încăput o împărăteasă bolnavă.

Ştrengarul din vis

„La început, etajul era sprijinit pe lemn, bîrne solide de stejar, apoi teatrul a fost întărit cu centuri de oţel de la Reșiţa, din cel după reţeta 24, din care mai tîrziu s-a fabricat și pentru turnul Eiffel. E un oţel rezistent și mai elastic”, iar ghidul nostru ne arată într-o laterală a lojei inscripţia „Resitza 24”. Teatrul a oferit spectacole profesioniste date doar de trupe invitate. Așa a fost de-a lungul timpului, iar astăzi tot așa stau lucrurile. S‑au jucat spectacole ale Uniunii Diletanţilor, ale tinerilor de la liceu sau de la școlile din oraș. Dar teatrul nu a avut niciodată o trupă a lui.

În toamna anului 1868, la Oraviţa sosea trupa lui Mihail Pascaly, cu Eminescu pe post de sufleor. Urmau să joace Ștrengarul din Paris. Ghidul nostru ne povestește că în prima seară spectaco­lul a mers strună. Ne arată culisele, ca­bina de sufleor unde trebuie să fi stat Eminescu. A doua zi dimineaţa s-au dus cu toţii la un picnic în Ciclova, după care au trecut și pe la fabrica de bere, unde actorul principal a zăbovit mai mult. Seara, n-au avut cum să-l mai urce pe scenă, iar Eminescu i-ar fi luat locul.

Teatrul e mic, cochet, cu 200 de locuri pe scaune jos, 50 la lojă și restul în pi­cioare, sus, la etajul 2. Pentru locurile în picioare se plăteau 20 de crăiţari, iar pentru cele de jos un florin. „Ca să vă daţi seama ce scump era un bilet la tea­tru, gîndiţi-vă că în 1869 s-a dat drumul la trenul pentru persoane pe linia Oraviţa‑ Anina. Fiind primul tren, era și el scump, dar biletul la un spectacol de teatru era cît o sută de călătorii cu trenul. Iar sala era întotdeauna plină.”

Acum e rece și goală, strălucitoare. Vocea ghidului răsună straniu în ovalul poleit cu aur și purpură. „Acum nu sînt spectatori, dar cînd se dau spectacole, aici este o frumuseţe, se aprind candelabrele și începe freamătul sălii, parcă avem o lume de atunci, înviată.”

Muzeul de afară

Ieșim afară și pornim pe stradă. Ni se înfăţișează casele aromânilor, ale grecilor și ale șvabilor. Porţi cu însemnele breslelor din care făceau parte, basoreliefuri scorojite pe lîngă ferestre. Orașul vechi arată ca un spital, iar casele, pacienţi apatici, stau rezemate unele de altele în soarele slab de iarnă. Cînd aici se trăia cu adevărat, erau bănci, farmacii, pră­vălii, ateliere, oameni cu stare. Ferestrele lor aveau două ochiuri laterale și unul dedesubt, pentru ca stăpînii să vadă cine bate la poartă seara și să nu deschidă oricui. Mai tîrziu, grecii și-au făcut balcoane închise cu sticlă. Se spune că stăteau
acolo, urmăreau strada, fumau, beau ca­fele și bîrfeau. Ferestrelor din Oraviţa li se spunea „bîrfitoare”!

Mă uit în urmă și văd inima aceea de granit și tuf lipit cu pămînt și paie, sprijinită pe bare de oţel și lemn, pictată cu aur și îmbrăcată în catifea. E încă vie. A trăit tot timpul ocrotită de orașul care se pierdea în jur, dar care ţinea între pal­mele lui strînse palatul pentru vise.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe