Limba ca vieţuitoare (I)

Stelian Dumistrăcel Publicat la: 24-02-2015

Titlurile mai multor rubrici din mass-media, de meditaţii asupra stării limbii, respectiv de „cultivare” a acesteia, ne transmit imaginea unei vieţuitoare al cărei comportament nu este doar supravegheat, ci, eventual, suspectat medical, dacă nu de-a dreptul penalizat! Însăşi mai vechea metaforă „cultivare” (a limbii) este una organică, dintr-o iniţială zonă a vegetalului. Pe alt plan se situează (tot) limba cînd este translată spre zona umanului, de la clinic spre etic: „suferinţele...”, „păcatele limbii”, pînă la viclenie, căci a fost folosită des şi sintagma „capcanele limbii române”.

Aşadar, chemaţi să urmărească normele şi evoluţia lor, să dea soluţii fundamentate şi, de ce nu, să se constituie în instanţe normative, specialiştii sînt adesea confruntaţi cu imaginea paznicului cu puşca la şold, gata oricînd să constate o abatere, mai severă sau ocazională, s-o ia la ochi, s-o elimine şi s-o izoleze în tolba nimicniciei!

Lăsînd la o parte un anumit indife­rentism ignorant, uneori jovial şi chiar agresiv (fără frontiere sociale) faţă de bine şi rău în materie de limbă, la nivelul deontologiei, ne putem referi, în primul rînd, la riscul relativismului exegetic excesiv, chiar dinspre filozofia limbii, privitor la faptul că înseşi normele sînt… trecătoare! Căci altfel cum s-ar explica revenirile, prin corectări, din îndreptarele de profil care se succed la intervale de timp relativ neglijabile; dacă sistemul permite, iar uzul tatonează şi îndrăzneşte sau orbecăie, norma, aflătoare oricum la mijloc, ar conta poate doar din cînd în cînd!

Să ne aducem aminte consideraţiile sceptice ale lui Joseph Vendryes privind o anumită poziţie, ingrată, a lingviştilor şi profesorilor. Pornind de la compararea limbajului cu o apă curgătoare, celtologul francez a susţinut imposibilitatea contro­lului, de durată, prin normele limbii lite­rare, asupra evoluţiei fireşti a unui feno­men natural cum este limba. Vendryes asemăna însăşi crearea limbilor literare cu formarea stratului de gheaţă de la suprafaţa unui rîu; sub acest strat, apa (limbajul) continuă să curgă, în confor­mitate cu legile naturii; cu timpul, gheaţa se rupe, apa ţîşneşte la suprafaţă şi îşi face simţită existenţa; ca urmare, vechile norme sînt înlăturate şi, treptat, se impune uzul curent, printr-o nouă normare. Iar procesul continuă!

În această ecuaţie, poziţia lingviştilor nu este deloc de invidiat: ei sînt comparaţi cu frigul care îngheaţă suprafaţa apei, însă gramerienii şi pedagogii nu pot stăvili efectele... soarelui, ce îi redă limbii libertatea evoluţiei. Textul, poetic, este şi de natură să provoace neîncredere în demersul de „cultivare”: „Le froid, qui produit la glace et voudrait retenir la rivière, c’est l’effort des grammairiens et des pédagogues; et le rayon de soleil qui rend à la langue sa liberté, c’est la force indomptable de la vie, victorieuse des règles, brisant les entraves de la tradition” (Le Langage. Introduction linguistique à l’histoire, 1921).

În al doilea rînd, la nivelul bursei ide­ilor, chiar dacă scăldată în apele unei contestaţii de factură întîrziat juvenilă, putem regreta, de exemplu, o frondă ca aceea a scriitorului Mircea Cărtărescu faţă de însuşi efortul intelectual privitor la umanioare (un aspect la care ne-am referit).

Concluziile cu privire la domeniul respectiv la care a ajuns fostul profesor de limba română Cărtărescu sînt descurajatoare: „Mă întrebam într-un articol de acum cîţiva ani ce rost mai are să predai limba şi literatura română în şcoli. Cum pomul se cunoaşte după roade, spuneam, e limpede că toate vrăjelile noastre cu «Mioriţa», şi Eminescu, şi Sadoveanu, propoziţiile subiective, predicative sau incidentale sînt timp pierdut de pomană. Mai bine-am lăsa-o baltă cu materia asta şi cu şcoala în general. Mai bine s-ar face adolescenţii ucenici, ca pe vremuri, decît să mai piardă vremea prin şcoli”.

„La ce folosesc orele de limba şi lite­ratura română cînd tinerii nu mai citesc nimic? Cînd ideea de cultură, de ştiinţă, de arte a ajuns marginală şi demodată, cînd toţi ştiu numele celei mai jalnice «vedete» care-şi fîţîie fundul la emisiunile de divertisment, dar n-a auzit nimeni de cel mai mare matematician, fizician, filozof sau poet român de azi? Nu vi se pare o lume pe dos? O inversare a tot ce învăţăm în şcoală? O schizofrenie ce opune educaţia şi realitatea? De ce mai învăţăm?” (text preluat de pe http://www.taifas.ro).

Dar, fireşte, examene de conştiinţă colectivă privind durata lungă a istoriei limbii de tip Vendryes ori flegmatice (sau, poate, histrionice) abdicări morale de tip Cărtărescu (ironice, dar tot abdi­cări) nu au împiedicat, niciodată şi nică­ieri, şi nu doar la nivel instituţional, conştientizarea funcţionalităţii şi a nece­sităţii perfecţionării unui instrument superior de comunicare cum este limba literară, cel puţin semnalînd deriva.

La problematica acestei preocupări ne vom referi în partea a doua a articolului de faţă.

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe