Robert Dahl: sfârşitul călătoriei

Lucian Dîrdală Publicat la: 24-02-2015

La începutul acestei luni s-a stins una dintre marile personalităţi ale ştiinţei politice contemporane. Speram mult să pot semna, la anul, un articol prin care să-i marchez centenarul; din păcate, trebuie să scriu: Robert A. Dahl (17 decembrie 1915 – 5 februarie 2014).

Am fost unul dintre cei care au încercat, de-a lungul anilor, să fac cunoscută opera lui Dahl publicului românesc, în primul rînd studenţilor şi cercetătorilor interesaţi de teoria democraţiei. Am avut, graţie Editurii Institutul European, onoarea de a îngriji ediţiile româneşti la Polyarchy: Participation and Opposition (1971) (Poliarhiile [2000]), Democracy and Its Critics (1989) (Democraţia şi criticii ei [2002]) şi On Democracy (1998) (Despre democraţie [2003]) şi de a scrie studii însoţitoare destinate cititorului român, la primele două titluri. Am văzut cum textele lui Dahl au pătruns în spaţiul academic românesc şi cum cîteva dintre ideile sale încurajează primii paşi în disciplină ai studenţilor.

Aşa se întîmplase şi în cazul meu: pregătindu-mă, la scurt timp după decembrie 1989, pentru examenul de admitere într-un nou orizont academic, am găsit fişa volumului Polyarchy la B.C.U. „Mihai Eminescu” din Iaşi. Mi s-a părut interesant şi, da, la examen ni s-a cerut să scriem un eseu despre democraţie. A fost o întîlnire cu consecinţe fericite – și nu doar pe termen scurt.

De ce este atît de influent acest autor? Probabil, în primul rînd pentru că a scris despre subiecte ce ne vor interesa mereu.
A făcut-o într-un mod inovativ, postulînd, spre exemplu, nevoia de a aborda separat idealul democratic şi funcţionarea sistemelor democratice existente, aşa‑numitele „poliarhii”. Acestea din urmă – regimuri caracterizate de o pluralitate a centrilor de putere din societate – tind să-şi dezvolte instituţii care se pot apropia de sta­rea ideală, dar, evident, nu o pot atinge.

Dahl a contribuit mult la consolidarea teoriei democratice în spaţiul eterogen al ştiinţei politice. Deşi s-a concentrat, explicabil, asupra democraţiei americane, a urmărit procesele din numeroase alte ţări și a îmbinat convingător substanţa (democraţia) cu metoda (abordarea com­parativă). Spre exemplu, ansamblul de condiţii instituţionale minimale pe care trebuie să le satisfacă un regim pentru a putea fi numit democratic reprezintă un punct de start al multora dintre analizele comparative asupra regimurilor politice. Trebuie să știm cînd ordinea imperfectă şi şubredă născută pe ruinele dictaturii poate fi numită poliarhie, iar pentru aceasta putem face apel la Dahl. Nu ar trebui să mire pe nimeni faptul că pagina 3 din Polyarchy, unde sînt enunţate condiţiile procedurale minime pentru democraţie, rămîne una dintre cele mai citate din politologia contemporană.

La concurenţă cu ea la capitolul citări este cea din „The Concept of Power” (publicat în Behavioral Science, 2, 1957), care include, la pagina 201, faimoasa definiţie a puterii: „A are putere asupra lui B în măsura în care îl poate face pe B să facă ceva ce B, altfel, nu ar face”. De aici porneşte, în fapt, traseul său conceptual: putere – pluralism – poliarhie. Puterea-ca-relaţie (nu resursă) şi puterea-în-societate (nu doar în cadrele etatice) îi permite să expună dinamica democraţiei pluraliste, inclusiv dilemele ei.

Sînt, în esenţă, idei vechi şi prestigi­oase, dar ele pot servi uneori insurgen­ţei intelectuale: studiul comportamen­telor împotriva concentrării învechite asupra instituţiilor. Dahl, protestatarul, este cel care a scris, în American Political Science Review, un „epitaf” al mişcării behavioriste (victorioase), înainte de a
deveni ea însăşi ţinta unei novatoare contrarevoluţii.

Oricum, modelul poliarhiei – dezamă­gitoarea democraţie pluralistă și concu­renţială – s-a adaptat şi a devenit parte integrantă din establishment-ul intelec­tual şi politic al Occidentului şi, mai tîrziu, al altor arii geografice şi culturale. Astfel că Robert Dahl a ajuns să fie cele­brat nu doar ca inovator, pionier şi revoltat, ci şi ca veritabil integrator al profesiei, graţie influenţei (cuantificate) exercitate în mai multe ramuri ale   disciplinei. N-ar trebui să ne mire, pentru că Dahl nu numai că a scris mult, dar a şi dialogat intens cu colegii săi, inclusiv cu numeroşii săi critici. A conversat, totodată, şi asta s-a dovedit foarte important, cu milioane de cititori dornici de democraţie. Politologul a plecat, dialogul continuă: călătoria spre democraţie rămîne – ne-a spus-o chiar el – mereu neterminată.

 

 

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe