Mărturii şi năzuinţe

Andrei Giurgia Publicat la: 24-02-2015

Nu găsim timp şi bani ca să reconstruim o casă care leagă o spiritualitate de un geniu

În 1951, cu patru ani înainte de a trece la cele veșnice, George Enescu spunea: „Am fost de două ori pecetluit: ca om al gliei și ca mistic. Pământul și religia au fost divinităţile copilăriei mele. Le‑am rămas credincios, transferându‑le în muzică”.

Dacă ne gândim doar la aceste cu­vinte ale lui Enescu, ne vom da seama ce a însemnat pentru el copilăria. Mai târziu, când era mare artist, spunea că muzica este o putere spirituală în stare să lege toţi oamenii între ei. În epoca sa, trei violoniști erau consideraţi cei mai mari din Europa: Kreisler, Thibaud și Enescu. Celebrul pianist polonez Arthur Rubinstein spunea că Enescu a fost un pianist mai mare decât el. Compozitorul român a dus mai întâi în Europa și apoi în toată lumea spiritualitatea muzicii noastre, dorul în muzică pe care l‑a făcut cunoscut în toată lumea. El spunea: „Ceea ce sunt astăzi trebuie căutat în copilărie”. Este clar că în discuţie apare casa de la Mihăileni.

Cum să nu ne gândim la casa lui Enescu, care este atât de legată de creaţia sa? Când venea acasă, își căuta rudele și pomul din faţa casei. Acum, noi, care avem genii recunoscute în lume, nu găsim sume infime de bani pentru ceea ce înseamnă casa de la Mihăileni. Nu găsim timp și bani ca să reconstruim o casă care leagă o spiritualitate de un geniu. Nu pot să înţeleg acest lucru. Cum am putea părăsi Mihăilenii lui Enescu? (Prof. univ. dr. Viorel Munteanu – compozitor, muzicolog)

Mihăilenii trebuie să devină un centru muzical unde să se petreacă evenimente artistice

Casa de la Mihăileni trebuie să ocupe un loc similar cu cea în care s‑a născut George Enescu, la Liveni. Când a fost copil, a venit cu regularitate în această casă. De câte ori se întorcea din turneu, trăsura venea la gara din Dorohoi. De aici, nu se ducea la Liveni, ci la Mihăileni, la mama sa. Legătura dintre mamă și fiu a fost una mult mai puternică în comparaţie cu cea pe care a avut‑o cu tatăl său. Mama își făcuse o cultură muzicală la Cernăuţi, cânta la chitară și pian. Relaţia a fost extrem de puternică, așa cum rezultă din corespondenţa compozitorului. Acesta venea la Mihăileni cu prietenii săi de la Paris. Făceau muzică de cameră. A compus o serie întreagă de lucrări în această casă. Într‑un viitor apropiat, ea va trebui să deţină toată corespondenţa, dar și lucrările pe care Enescu le‑a scris acolo.

În momentul de faţă, trebuie să se facă urgent un plan de salvare a casei. Este foarte important. Ea trebuie să ră­mână în forma în care era în secolul al XIX‑lea și să intre neapărat într‑un circuit naţional și internaţional. Prima care trebuie să acţioneze este primăria locală. Mihăilenii trebuie să devină un centru muzical unde să se petreacă evenimente artistice, mai ales pe timpul verii.

În 1923, când Enescu a făcut primul turneu peste Ocean, americanii au recunoscut că este unul dintre marii compozitori ai epocii. El trebuie pus alături de Prokofiev, Stravinsky, Ravel, Șostakovici, cei mai mari compozitori ai secolului XX. (Prof. univ. dr. Viorel Cosma – muzicolog, lexicograf, critic muzical, enescolog)

Întru sensul anabasic al fenomenului George Enescu

Pare a fi o meteahnă a românilor aceea de a nu ști să preţuiască și să onoreze valorile autentice ale propriului neam, care, nu de puţine ori, au trebuit să cucerească recunoașterea internaţională pentru a putea ulterior să fie considerate pe mă­sură în chiar propriul spaţiu cultural. Spu­neam, defel gratuit, „pare”. Căci o atare aserţiune se profilează exclusiv la nivelul manifest al celor care pretind că repre­zintă și, din păcate, au chiar puterea de decizie în privinţa destinului culturii române, cu deosebire în ultimii 24 de ani, lăsând în uitare până la o iresponsabilă distrugere importante semne ale patrimoniului naţional. În discuţie este (și) cazul casei de la Mihăileni, acolo unde a copilărit muzicianul de excepţie George Enescu. Aici, copilul Enescu și‑a căpătat cu certitudine amprenta proprie geo‑cosmicului românesc, deopotrivă a etno‑ethosului, cu tradiţii, obiceiuri și sonorităţi folclorice pe care apoi le‑a inserat în tot ceea ce a creat și a interpretat, purtând cu demnitate în lume ceva din valoarea spiritualităţii în care s‑a născut și de care a rămas intim legat pe toată durata vieţii.

Așa cum mărturisea într‑un interviu acordat în 1929, în timpul unui turneu în SUA, George Enescu și‑a consacrat întreaga viaţă „în serviciul artei, iar arta mea e pusă la dispoziţia lumii întregi. Lumea însă trebuie să cunoască ţara mea așa cum e. Peste tot pe unde mă duc eu, nu uit că aceasta e prima mea datorie”. Răzbate din plin crezul său din ansamblul compoziţiilor, de la Poema română (1897) până la ultima partitură orchestrală, terminată în 1948, Uvertura de concert pe teme în caracter popular românesc.

Cel care a dat omenirii monumentala capodoperă Oedip are dreptul de a beneficia de perpetuarea mneme y anamnesis‑ului și prin salvarea, consolidarea, amenajarea și asigurarea statutului de parte a patrimoniului cultural, naţional și universal a casei de la Mihăileni. Așa vom reuși să ne angajăm pe calea urcu­șului, întru anabasis‑ul pe care îl datorăm nu doar enescianismului, ci tuturor mărcilor de adevărată făptuire axiologică și afirmare a spiritualităţii românești în lumea la care avem acces. (Prof. univ. dr. Carmen Cozma – Facultatea de Filosofie, Univ. „Al.I. Cuza”, Iași)

 

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe