La răscrucea opţiunilor strategice

Cristian Unteanu Publicat la: 24-02-2015

A discuta despre Ucraina doar ca despre o victimă inocentă în ca­lea lupilor poate fi o abordare corect‑sentimentală, dar nerealistă și inu­tilă în gândirea de real politik ce domină relaţiile internaţionale. Evenimentele din Ucraina au deschis calea spre o foarte probabilă repunere în pagină a unora dintre elementele fundamentale ale or­dinii internaţionale existente, cea clădită după cel de‑al Doilea Război Mondial și revizuită doar parţial și superficial după căderea Cortinei de Fier.

Ce se repune în discuţie?

1. Rolul și capacitatea efectivă de intervenţie ale organizaţiilor interna­ţionale cu responsabilităţi în menţinerea, garantarea, salvgardarea și chiar impunerea păcii: Naţiunile Unite și, în spaţiul nostru de interes, OSCE, organizaţii acu­zate de a fi îmbătrânit și de a fi devenit inutile, blocate fiind de votul prin consens sau de interesele politice divergente ale membrilor lor. Deci, aflate departe de voinţa și capacitatea de a acţiona efectiv, se încalcă legislaţia internaţională. În criza ucraineană, aceste organizaţii au fost marii actori inexistenţi, demonstrând limitele tragice ale competenţei lor reale. Situaţia este extrem de gravă, pentru că, în cazul ONU, vorbim despre organizaţia pe a cărei Cartă fundamen­tală se bazează întreaga structură de securitate a lumii contemporane, iar în cazul OSCE (al cărei contingent de obser­vatori au fost fugăriţi din Crimeea de manifestanţii pro‑ruși) vorbim despre cea mai mare structură pe probleme de securitate.

2. Rolul viitor al NATO, pe două dimen­siuni previzibile. Prima este redefinirea urgentă a priorităţilor strategice privind modalităţile de intervenţie în misiunea de apărare a teritoriului euro‑atlantic; apoi, rebalansarea priorităţilor prin în­tărirea considerabilă a frontierei sale de est și prin presiuni pentru respectarea de către statele membre a procentelor alocate pentru apărare din bugetele na­ţionale. După două decenii de relaxare, probabil va fi necesară redeschiderea unor manuale de operaţiuni care datează de pe vremea Războiului Rece. La pro­ximul Summit al NATO, criza din Ucraina și relaţia profund afectată cu Rusia i‑ar putea determina pe participanţi să abordeze problemele specifice într‑un spirit cu mult mai ofensiv. Poate că vor exista și consecinţe concrete la nivelul doctri­nelor de apărare naţionale, mai ales în cazul ţărilor situate în zona de contact est‑vest.

3. Rediscutarea capacităţilor de ac­ţiune externă ale UE. După Summitul de la Vilnius, insuficient pregătit și pre­cedat de analize de risc superficiale sau eronate, UE nu a trimis la Kiev, așa cum ar fi fost firesc, Înaltul Reprezentant pen­tru Politică externă și securitate, ci trei miniștri de Externe din ţările membre, ce au semnat un acord ce nu s‑a bucurat de încredere. UE a dovedit că nu are o voce unică și un negociator de nivel foarte înalt, cu o putere delegată de sta­tele membre, fapt ce generează nu numai o întârziere a reacţiei pe timp de criză, dar și decredibilizarea ei ca actor global cu o viziune strategică clară în domeniul apărării comune.

4. Reconsiderarea capacităţilor euro­pene de a face faţă războiului energetic. După ce, timp de decenii, se tratase ca „incorectă politic” orice analiză privind politica rusească a șantajului energetic, ne regăsim acum într‑o formulă de război real, în centru fiind problema resurselor energetice, care prinde Europa nepregă­tită, blocată cu bună știinţă în foarte abil provocata dezbatere pe gazele de șist, dar dependentă strategic de resursele importate din Rusia.

Suntem la o răscruce de opţiuni strategice. Vom vedea care vor fi costurile și cine și cum va fi în stare să le plătească.

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe