Artizanul şi inginerul

Andrei C. Şerban Publicat la: 24-02-2015

Critica de export originează în nevoia de a delimita un câmp terminologic universal, supra­lingvistic, în sensul de limbaj știinţific în stare să depășească orice constrân­gere de ordin semantic impusă de contextele limbilor mondiale. Tocmai de aceea, studiile liminare ale cărţii deconstruiesc stereotipiile termino­logice care guvernează discursul critic la nivel global. Lupta se poartă, de obicei, pe teritoriul structurilor inadec­vate sau insuficient delimitate semantic. Andrei Terian simte, astfel, nevoia de a concretiza o mai bună definire a conceptului de literatură mondială (amendând adesea laxitatea teoriei lui David Damrosch), ori de (post)colo­nialism, atacând, totodată, problema incomparabilului și intraductibilului (când vine vorba despre discursul literar însuși) ori a insuficienţei criteriului geografic în constituirea unor istorii lite­rare transnaţionale. Caracterul polemic al acestor studii vizează mai mereu o înţelegere deficitară a termenilor de către cititori și cercetători deopotrivă. Andrei Terian sesizează, astfel, absenţa (ori carenţa) unei hărţi terminologice care să confere o orientare adecvată în spaţiul literar. Practic, critica de export (atât conceptul, cât și concretizarea aces­tuia în cadrul literaturii naţionale) se vrea o strategie de marketing despre cum să vindem critica peste graniţe într‑un ambalaj discursiv comprehensibil și adecvat sferei de interes a ţării‑receptor. Din păcate, literatura română pare să se complacă, atunci când vine vorba des­pre concretizarea discursului critic, într‑o mentalitate cronicărească (de obicei, im­presionistă), care își pierde relevanţa în afara graniţelor.

Cu toate preocupările extranaţio­nale inerente când vine vorba despre critica de export, atitudinea sceptică a lui Andrei Terian (care își ia în serios rolul de comerciant) vizează și delimită­rile terminologice din cadrul contextului literar român, când, bunăoară, se ajunge la romanul corintic teoretizat de Manolescu. După ce parcurge câteva dintre obiecţiile pe care critica română le‑a adus conceptului manolescian (revenind, cu precădere, la opinia Monicăi Spiridon), Terian simte, la rândul său, ne­voia de a propune o taxonomie romanescă proprie, modelându‑și argumentele în jurul terminologiei consacrate, pe baza raportului care se stabilește între criteriul naratologic și cel ficţional: realism ionic, realism doric, corintic ionic și corintic doric. Tot astfel, dorind să evidenţieze caracterul versatil al lecturii critice de‑a lungul istoriei, autorul arată că, prin dimensiunea socioculturală din subtext, discursul critic își află rele­vanţa atât timp cât este pus în contextul istoric ce l‑a generat: fiecare epocă posedă propriile lecturi în raport cu operele literare care le‑au produs. Terian parcurge mutaţiile receptării critice în cazurile lui Creangă, Sadoveanu și Bacovia, evidenţiate în baza unei axe tripartite (natural‑artificial‑livresc) ve­nite dinspre teoria câmpurilor literare a lui Bourdieu. Același lucru se întâmplă și când se aduc în discuţie mos­trele de limbaj esopic din cadrul criticii lite­rare produse sub dominaţia comunistă – cu studii de caz despre Mircea Iorgulescu, Nicolae Manolescu ori Mircea Martin. Atât concretizarea, cât și receptarea critică se dovedesc a fi consecinţe ale câmpului extraliterar.

În încercarea de a înlătura atașa­mentul mult prea vădit faţă de contextul literar român, Andrei Terian propune mai mereu analize care, pentru a demonstra necesitatea fundamentării unui parteneriat cultural de tip import/export, vizează idei, concepte ori teorii venite din exterior. Cu toate acestea, bagajul informaţional, fiind adesea preluat într‑o stare brută, necesită o minimă reconfigurare semantică. Mizând pe o astfel de pedanterie terminologică, Terian este, înainte de toate, un artizan ce șlefu­iește până la cel mai mic detaliu conceptele‑cheie. Pentru criticul sibian, nici un element al discursului său nu este relevant în absenţa unei concretizări seman­tice stricte și extrem de documentate. El se apropie, mai mereu, de concepte cu neîncredere, ca și cum magma din care acestea au luat naștere nu s‑a solidificat întru totul. Această dublă specializare a lui Terian (artizanul care precedă intrarea în scenă a inginerului – adevăratul proiectant al edificiilor) e mereu alertă în acest studiu de o luciditate incomodă, venit din urgenţa – firească, într‑o eră postnaţională – a anulării graniţelor dintre discursurile literare naţionale.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe