Agenţia, un debut reuşit

Radu Diaconu Publicat la: 24-02-2015

Agenţia (Cartea Româ­nească, 2013) e romanul de debut al unui tânăr bistriţean, Cristian Ardelean, absolvent de Drept, care și‑a încercat puterile și în literatură. În sensul bun al cuvântului, romanul e o lectură ușoară. Ritmul este alert, faptele se aglomerează relativ repede, construind cu fiecare pagină imaginea unui scenariu de film hollywoodian: un parior amator, profesor de franceză, intră în posesia unor misterioase pagini cu preziceri fotbalistice, aparţinând unui bătrân care tocmai s‑a sinucis (Curcubete), se trezește brusc amestecat în lumea mafiei pariurilor, e confruntat cu o răpire și o negociere în stil parodic‑mafiot; în fine, nu lipsesc bătăile dintre diverși interlopi. După romanul lui Ardelean s‑ar putea face cu succes un film, poate un thriller‑comedie, dacă nu chiar un film absurd.

Romanul nu rămâne însă la acest nivel al naraţiunii hollywoodiene, planul întâmplărilor fiind însoţit de un altul, mai personal și relativ lipsit de densitate evenimenţială, care trezește interesul cititorului pe măsură ce acesta ajunge să cunoască mai bine afectele ciudate ale naratorului, suplinitor de franceză plictisit iremediabil de lumea în care trăiește. Pe lângă explicaţiile referitoare la tipurile de pariuri și la diverșii clienţi ai agenţiei, cititorul ia contact și cu ideile unui narator care nu crede decât în hazard și în probabilităţi, care e conștient că nimeni și nimic nu le poate transcende, indiferent de mij­loace: nici prin har divin, care nu este decât un cuvânt gol în mâna preoţilor lacomi, nici prin vreo distracţie searbădă. În cele din urmă, pentru acest profesor mediocru, singurul scop în viaţă e supravieţuirea, în lipsa unui ţel mai înalt.

Și totuși, tocmai acest profesor ia contact cu probabilităţile, în forma lor cea mai… impro­babilă, atunci când cotele misterioase prezise de bătrânul sinucigaș se confirmă în totalitate. Foile cu notiţele bătrânului capătă valoare de scripturi, iar acestea, cum ironic ar spune naratorul, nu greșesc niciodată. În interiorul agenţiei, care nu de puţine ori e asemănată unui lăcaș de cult, unde până și ateii „bat cruci” și se roagă pentru un gol întârziat, proaspătul norocos devine suspect, din cauza noro­cului său incredibil.

Sinuciderea din final a profesorului parior încheie, aproape neașteptat, un ciclu început cu moartea bătrânului. Întrezărim oare sugestia unor posibile semnificaţii mai profunde? Am fi tentaţi să credem că nu: personajul narator rămâne, până în final, un om aproape programatic mediocru, cu tot oximo­ronul pe care îl riscă o astfel de exprimare. El își refuză constant orice raportare serioasă la absolut, în orice formă a acestuia. Mărturia deciziei sale din final e următoarea: „Un om fără credinţă în ceva e nimic. […] Nu puteam fi nici om normal, nici erou. Cu călduţ nu mă pot împăca”.

Ciudata inadaptare a personajului atinge aici cota maximă, deși nivelul nu e nicidecum de nesuportat – cel puţin, personajul principal nu‑l percepe ca fiind în acest fel. Personajul se particularizează, prin inabilitatea sa de a oferi dimensiuni tragice unor fapte care, trăite de alţii, ar fi putut lua astfel de nuanţe.

Romanul suferă însă la nivelul stilului, iar acest lucru nu poate fi trecut cu vederea (punem aceste minusuri pe seama influenţei cinematografiei, deși aceasta nu le justifică în vreun fel). Se întâlnesc din abundenţă expresii precum „o pereche de «bile»”, traducere stângace a argoticului american balls, „informaţii sensibile”, deși „sensibil” nu are același sens în română cu englezescul sensible. În fine, nu mai menţionăm decât supărătoarea renunţare la dubla negaţie, normă în engleză, dar cel puţin ciudată în limba autohtonă („uite că am ajuns nicăieri” e un astfel de exemplu, deși, din păcate, nu singurul). Stilul suferă și din pricina desei adresări la persoana a doua către un misterios cititor, căruia îi este destinat manuscrisul personajului‑narator, adresare de o repetitivitate excesivă, în formule serbede, cum ar fi „iar mă iau cu prostii” sau „cum n‑ai trăit la Tropice în ultimii ani…”.

Avem însă în faţă un roman de debut, iar aceste minusuri le punem pe seama lipsei de experienţă. Cum romanul se citește ușor – subliniem din nou suspansul bine condus de tânărul autor bistriţean –, le considerăm mai degrabă lipsuri periferice, decât erori fundamentale.

Agenţia e, îndrăznim să spunem, un roman bun. Bun în sensul în care nu numai că se citește ușor, ci oferă și unele posibilităţi de interpretare cititorului cu aplecare spre analiză psihologică și spre căutarea unor semnificaţii sapienţiale. Deși nu își propune să fie un roman psihologic, probabil nici ironic, parodic sau tragic, este câte puţin din fiecare și bine face, fiindcă altfel s‑ar fi limitat la o pastișare lipsită de valoare a genului thriller.

Romanul lui Ardelean propune un cadru proaspăt, rar exploatat în literatura noastră, un personaj destul de ciudat încât să trezească interesul. Este un roman de debut în linii mari reușit, pe care îl salutăm și care sperăm să nu rămână singular.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral