Despre ambiguitate şi toleranţă

Dana Ţabrea Publicat la: 24-02-2015

Dramaturgul Mihai Ignat a publi­cat în volumul Patru piese într‑un act (Editura Tracus Arte, 2012) două piese de teatru, Nu de gât și Mai cald decât ieri, corelative, reunite într‑un spectacol‑coupé, cu o pauză de zece minute între cele două secvenţe. Fiecare poate fi considerată „pandantul” celeilalte, printr‑o serie de aspecte cum ar fi dimensiunea redusă a montării și tematica similară. Subiectul scenariilor are în vedere probleme delicate, la ordinea zilei, cum sunt orientarea sexuală și crizele de identitate sexuală din rândul tinerilor.

Intenţia pare a fi aceea de a trata aceste subiecte cu mijloacele ambiguizării și ale farsei. În primul caz, ce abordează problema lesbianismului, textul este redimensionat la nivel regizoral, astfel încât nu se mai știe dacă lesbiana a încercat să o seducă pe juna confuză ori invers. În cel de‑al doilea, elementul de farsă este preponderent, fiind implicat și publicul: un tânăr nu mai știe ce să creadă despre prietenul său, care mai întâi îi mărturisește că e gay, după care își retrage butada, mergând până la dovezi (irelevante) cum că totul n‑a fost decât o formă de verbigeraţie, la o bere (sau mai multe). Din nou, ambiguitatea își face simţită prezenţa.

Cele două spectacole au fost jucate și independent, înainte de varianta coupé, evident mai reușită, pentru că au fost schimbate anumite aspecte la nivel de joc actoricesc (iar în cazul celor neschimbate, apar și justificările pe care anterior nu le‑am regăsit). Apoi, pentru că s‑a ajuns la configurarea unei idei de ansamblu asupra întregii problematici vizate, dramatismul exagerat încercat de Vlad Volf dobândește un sens precis: mimarea lipsei de toleranţă. Alexandru Dobinciuc trece de la teatralizarea inocenţei de a fi acceptat ca atare – nu tocmai de bun augur – la încercarea de a‑și convinge interlocutorul de contra­riul identităţii sexuale afirmate iniţial, trecând și prin satisfacţiile resimţite de farsor – rolul său nu mai este unul con-trolat, în schimb, suplinește prin naturaleţe. Anca Pascu este de invidiat, pentru că atinge de această dată o mare performanţă scenică: reușește să fie și firească (ceea ce nu pot spune despre Alexandra Acalfoae, poate din cauza tracului), dar și dramatică, după caz.

Ideea centrală a acestei puneri în scenă devine toleranţa (sau, dimpotrivă, absenţa ei) faţă de problema homo­sexualităţii în societatea românească. Văzând rolul lui Vlad Volf, care frizează parodierea incredulului, și ambiguizarea seducătoare‑sedusă din jocul celor două fete, consider că tendinţa este în mod clar aceea de a accepta diversitatea la acest nivel. Conceptele de ambigui­tate și toleranţă nu s‑au întâlnit întâmplător. Prin intermediul ambiguizării celor două situaţii – o încercare de seducere improbabilă (dovedită de jocul instabil al Alexandrei Acalfoae și ușoa­rele falsări ale personajului), dar și o farsă la fel de nesigură, cu final deschis și interpretabil (mă refer la jocul celor doi) – se face loc următoarei impresii: indiferent cum stau lucrurile, trebuie să fim pregătiţi să‑i acceptăm pe ceilalţi în diversitatea lor. Imperativul toleranţei nu e un fantomatic spirit al Crăciunului viitor, ci o necesitate în societatea actuală, în care diferenţa, în orice mod ar apărea ea, este repudiată din start. Scenariul este rescris, actualizat, iar replicile sunt adecvate unei montări de bar. Am apreciat implicarea extratextuală a regizorului, a persoanei care a asigurat suportul tehnic și a partenerilor de scenă. Nu se poate vorbi despre o interactivi­tate propriu‑zisă cu publicul și nici despre un aparat tehnic efectiv (luminile au fost aprinse ori stinse cu zgomot de la un întrerupător plasat pe bar, iar fondul sonor din prima parte a coupé‑ului, ajustat chiar de Anca Pascu, a fost de multe ori prea tare faţă de cel din partea a doua).

Până la un punct, totul este enter­taining, dar, mai mult de atât, insist pe ideea generală: ambiguitatea situaţiilor declanșează conflictul privind (in)ac­ceptarea homosexualităţii. Jocul iniţial derutant al actorilor devine un pretext pentru deschiderea tranșantă a subiectului și, de ce nu, pentru un posibil răspuns. Alături de compasiune, dărnicie, onestitate, detașare și restul, acceptarea celuilalt în singularitatea lui/ei devine un deziderat, chiar dacă s‑ar împotrivi anumitor principii general admise, la un moment dat, într‑o societate oarecare. Mai exact, toleranţa faţă de celălalt în diferenţa sa, indiferent de prejudecăţile respective, este și va rămâne o virtute cardinală.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe