Un frate mai mic

Florin Irimia Publicat la: 24-02-2015

 Și de unde vine toată predispoziţia asta a mea pentru genul noir? De ce‑mi place să mă uit mai degrabă  la un film vechi, din anii patru­zeci‑cincizeci? Bine, îmi plac și astea noi, dar parcă nu așa de mult… Cel mai mult îmi plac filmele lui Woody Allen. Dintre cele noi, vreau să spun. Și ale lui Roman Polanski. Ciudat cum Woody Allen a re­nunţat la Mia Farrow, nu credeţi? O femeie atât de frumoasă, atât de delicată… Ce‑o fi găsit la asiatica aia? Mă gândesc și la John Lennon, făcuse o adevărată obsesie pentru Yoko Ono. Există oare o predispoziţie la anumiţi bărbaţi de a se îndrăgosti de asemenea femei? Ceva în genele lor? Sau se îndrăgostesc de‑abia după ce se culcă cu ele, știţi ce se spune despre femeile asiatice… Altfel de ce ai renunţa la o zeiţă (vezi coperta revistei LIFE din 5 mai 1967 și în mare orice fotografie cu ea postată pe net) pentru o urâtă? Numai pentru că e mai tânără? Mai docilă? Pentru că e fiica adoptivă a soţiei tale? Ce frustrări se ascundeau acolo? Ce fantezii morbide? Ţeapă, Mia, in your face, Mia! Ţi‑a trebuit Sinatra? Ţi‑au trebuit copii adoptaţi? Unu’ singur nu‑ţi era suficient? Atunci pe asta ţi‑o iau de pe cap. Înţelegi? Nu, nu cred că‑nţelegi. Nu încă. Muhaha! Muhaha! Muhahahaha! „Ai grijă ce‑ţi dorești”, spune un proverb, iar proverbele nu mint niciodată!

Oamenii iau decizii bizare. Uneori își dau seama de asta, cel mai des nu. Tatăl meu s‑a căsătorit pentru a cincea oară! Cu o femeie foarte tânără, nici n‑a împlinit 22 de ani. Nu, a lui nu e asiatică. E fiica unei doctoriţe cu bani. S‑a căsătorit cu ea, citez, „ca să fie liber” (mă pufnește și acum râsul), după care a lăsat‑o însărcinată. Eu i‑am spus de la început că o să sfârșească schimbând scutece. Adică ce femeie se mărită cu unu’ de șaizeci de ani, dacă ăla nu‑i dispus să‑i facă un copil? E absurd, dacă voia să se distreze, se ducea cu unu’ de vârsta ei. În schimb, el o tot trage c‑a fost un accident, de parcă se mai pot întâmpla accidente în ziua de azi, când toată lumea programează lucrurile astea până la ultimul detaliu…

Dar încerc să mă abţin să‑i judec pe ceilalţi. Este un obicei pe care l‑am deprins în timp, ca atunci când îmi vine să critic pe cineva, indiferent pe cine, să mă gândesc că poate într‑o zi am s‑ajung și eu în aceeași situaţie. Nimeni n‑a venit să‑mi spună asta, și nu vorbim de nici un privilegiu aici. E o superstiţie, dacă vreţi, deși ce superstiţie e aia care se bazează pe observaţie? Uitându‑mă în fiecare zi cum imperiul de cuvinte al tatălui meu se clatină sub propriile‑i fapte, am decis că mai bine îmi păstrez judecăţile pentru mine. Sperând ca atâta timp cât n‑am să mă laud cu ce nu voi face, poate mai există o șansă chiar să n‑o fac.

Deci nu trebuie să vă mire că n‑am încredere în cuvinte, indiferent dacă sunt spuse sau scrise. De aici și dificultatea mea, pe de o parte nu vreau să am de‑a face cu ele, pe de altă parte nici n‑am cum fără. Probabil am moștenit asta de la maică‑mea, ei îi plăcea să scrie. A scris jurnale întregi, nu se simţea bine dacă nu consemna acolo tot ce i se întâmpla peste zi. În schimb, eu, de câte ori mă apuc de scris, am sentimentul că‑mi scriu condamnarea la moarte. Cu fiecare cuvinţel pe care‑l iau din eter și‑l trec pe foaia de hârtie, devine din ce în ce mai concretă, mai aproape. Mi‑o imprim în fiinţă, o scrijelesc acolo ca pe scoarţa unui copac, mi‑o tatuez pe pielea sufletului, o culcușesc în bârlogul eului meu. Îi dau mâncare și apă. O legăn s‑adoarmă. Înţelegeţi ce vreau să spun? Și deși știu foarte bine înspre ce mă îndrept, nu fac nimic să deviez de la traseu. Ca și cum totul ar ţine de o fatalitate care nu‑ţi dă voie decât s‑o iei ca atare. Aș vrea să cred că mai toţi scriitorii cochetează într‑un fel sau altul cu feeling‑ul ăsta, chiar și cei successful. Pot să zic feeling? Successful? Adică cu sentimentul ăsta, adică de succes, aţi înţeles, nu? Eu am tendinţa să mai folosesc cuvinte englezești când vorbesc, defect profesional. V‑am spus că predau engleză, nu? Da, la universitate. Vai de capul ei universitatea. Săracă lipită, de‑abia dacă mai are bani să ne plătească pe jumătate din ore. Iar studenţii, ce să mai vorbim, trei sferturi vin mai mult așa, din curiozitate, că trebuie să facă și ei ceva în viaţă. Eu îi împart în trei ca­tegorii: cei buni, cei răi și cei antipatici, din care ultimele două primează. Exagerez, doctore, studentele sunt o exce­lentă pepinieră de neveste sau amante, ce ne‑am face fără ele? Iar băieţii au și ei rolul lor: ne pun pe noi, profesorii, într‑o lumină mai bună. Dar nu vreau să vorbim despre asta. Sau despre copilul nou‑născut al lui taică‑meu. Îmi zice odată bătrânu’, și cu asta închei, cică „dacă eu mor, ai să ai tu grijă de el?” De copil adică. Că pe nevastă‑sa n‑o prea crede în stare. „Păi, de ce te‑ai mai căsă­torit, atunci? Și în plus, mă vezi pe mine că‑mi doresc copii? Păi, nu‑mi doresc, tocmai asta‑i și ideea, că dacă‑mi doream îi făceam până acum, nu? Or fi ei sim­patici și drăgălași, dar dacă într‑o bună zi mă plictisesc și‑mi bag picioarele?” Cu așa părinţi ca ai mei, n‑am cum să nu iau și varianta asta în calcul. Nu cred că sunt făcut să am responsabilităţi. Unora le plac, se încarcă cu ele, căsătorie, copii, împrumuturi la bănci, două servicii, totul în numele responsabilităţii. Dar toleranţa mea e scăzută, știţi, într‑un fel chiar m‑am bucurat când bătrânu’ s‑a căsătorit cu una așa de tânără, măcar în felul ăsta nu va trebui să am eu grijă de el mai încolo. Evident, până la optzeci de ani s‑ar putea să mai divorţeze de vreo două ori. Ha, ha, n‑ar fi amuzant ca în final să plătească pensie alimentară din pensia lui de senior citizen?

O, doctore, dar nu sunt eu ăsta, nu mă caracterizează stilul ăsta! Și totuși, n‑am să mă dezmint de el tocmai acum, nu vreau să fac ca alţii.

Să ai curaj să fii mediocru, să‑ţi asumi mediocritatea până la capăt, iată un mod cât de cât onorabil de a‑ţi duce existenţa! Să nu tânjești să fii altcineva decât cel care ești, să nu dai sfaturi pe care tu însuţi nu le‑ai urma niciodată, să nu spui ceva despre tine care să nu se poată susţine în fapte. Prefer un ticălos sincer decât un gentleman prefăcut!

Acum mii de ani în urmă, zeiţei Lehamyte i‑a căzut cu tronc muritorul Siktir sau poate a fost invers, nimeni nu mai știe exact. Cert e că între cei doi a fost iubire mare și din această iubire s‑a născut o fetiţă pe care au numit‑o Depressia. Doar că muritorul Siktir avea și‑o soţie, pe vrăjitoarea Pyerzania, cum și Lehamyte, la rândul ei, avea un soţ, pe zeul Mohor. Și mâniaţi fiind aceștia de trădarea soţilor lor, unde mai pui că adulterinii făcuseră și‑un copil, vrăjitoarea Pyerzania s‑a întâlnit cu zeul Mohor și împreună au blestemat‑o pe Depressia să nu‑și găsească niciodată fericirea pe lumea asta, iar pe părinţi i‑au blestemat să fie tot timpul niște părinţi răi, indiferenţi și iresponsabili, oricât de mult s‑ar fi străduit ei să nu fie. Și în felul acesta, nu numai că Depressia nu și‑a găsit niciodată fericirea, chiar dacă i s‑au oferit suficiente oportunităţi pentru asta, dar toată seminţia ei a fost atinsă de blestem și uite așa se face că toţi copiii ei și copiii copiilor ei s‑au născut condamnaţi la tristeţe și depresie, iar eu sunt unul dintre ei.

Sau poate că totul nu e decât o legendă.

Sau ceva ce‑am scris eu acum, neavând altceva mai bun de făcut.

(Fragment din romanul Undeva, într‑o cameră de hotel)

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe