Traduceri aminte

Şerban Foarţă Publicat la: 24-02-2015

Funambulii

Georg Heym

 

Pe‑ntinse frânghii umblă ca pe sol,

Dar a cădere pasul, când și când,

Le șovăie; ci, peste toţi, jucând

Sunt lungile lor mâini ce‑ntârzie‑n gol.

Sub ei, sodom de capete urcând

Din gâturi ţepene, cu luare‑aminte

La firele ce pârâie, pe când

Aude‑se tăcerea picurând.

Ci dansatorii lunecă‑nainte:

Stol alb de păsări, care uite‑l, nu e

Prin aerul părelnicului crâng.

Sub chinezești umbrele fâlfâinde,

Ciudat de neaievea cum se frâng,

Pe când, din bănci, sfios, aplauze suie.

 

ZELINA

Friedrich‑Georg Jünger*

 

Tu dănţui, în lumină crudă, seara,

Ușoară ca o umbră, ca o mască,

De jos, cu feţe pale cum e ceara,

Te‑admiră un sobor de gură‑cască.

În cumpănă, de‑a lungu‑ntinsei funii

De‑oţel, ești mai superbă ca păunii.

Zelina, plutitoare ca un caier

De nour ești, și‑agilă ca o pumă;

Plutești ca peștii zburători prin aer

Ce saltă,‑n bancuri, din sărata spumă.

Privindu‑te pe tine, uit de greul

Pământului ce‑mi umilește eul.

Căci fără caznă văd, în ciuda legii

De fier a fizicii lui Galileu

Și Newton, mai puternici decât regii,

Cum tu‑i dezminţi, zburând fără fileu,

De parcă gravitaţie nu mai e

Sub fesele‑ţi de piersică rozé.

Se‑afundă‑ntr‑o materie fără duh

Prostimea grea ca plumbul, – însă tu

Care dansezi cu silfele,‑n văzduh,

Ne mai oferi, Zelina, un atu:

Să fim imponderabili, într‑o lume

Ce‑și pierde ponderea, prin noi, anume.

 

* Poet și eseist german (1898‑1977),
fratele cadet al lui Ernst.

 

ACROBAŢI

(Poem [francez] în proză)

R.M. Rilke

 

Traseul nostru nu‑i mai larg decât al tău, cădem, adesea, din înalt, ne facem zob asemeni ţie, numai că neluarea‑ne aminte nu ne constrânge a urca, din nou, pe sârmă. Pe tine te‑ar ucide o minimă greșeală. Cu toptanul nostru de păcate, noi facem să surâdă moartea spectatoare, care se bucură de locul cel mai bun în circul patimilor noastre.

Să facem cum fac ei: să nu cădem nicicând făr’ de‑a muri. Ce îmbulzeală‑n jurul căderii noastre bruște. Dar un copil ce ţine‑se de‑o parte, privește sârma goală, cu,‑n urma lui, întreg noianul nopţii.

Sârma era atât de sus, încât spectacolul se petrecea deasupra reflectoarelor fierbinţi. Adineauri, era încă printre noi, în costumu‑i prea trandafiriu: o altă nuanţă de trandafiriu, ce‑i explica imensei nopţi absurditatea mobilului pericol pur al său.

Câtă desăvârșire! Dacă a sufletului ar fi fost, ce sfinţi aţi fi putut fi voi! – În suflet e, dar nu acced la ea decât din întâmplare, în rarele clipe ale câte unei imperceptibile fatale stângăcii.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe