hai să vedem până unde. zile pe care de ce nu le uiţi

Radu Niţescu Publicat la: 24-02-2015

hai să vedem până unde.
zile pe care de ce nu le uiţi

din grămăjoara meschină de amintiri

rămase de joi se plămădeşte încet

schema lui vineri, păcătos şi golaş ca

platourile montane. totuşi ai ce

vedea dacă vrei, sunt puncte nevralgice,

vântul plezneşte bobârnace peste urechi,

numai bine, îmi fac curaj, halesc covrig

şi mă gândesc la tine. undeva deasupra

e ISS, arată ca ce‑a mai rămas din

covrig. două săptămâni pe an, acolo,

să nu vorbesc cu nimeni şi în ultimele

zile s‑o rup şi cu mine. ar fi. gluga

pe cap, mă gândesc la tine, termin cu drag

covrigul, începe să plouă, numai bine.

 

hai să vedem până unde.
zile pe care de ce nu le uiţi

pe întuneric, pe tăcute, ca orcii

la cetate, a venit peste mine o

nepăsare ciudată – și acolo a fost un

război și l‑am pierdut cu totul. ca

dâra de avion deșirând tot cerul

de toamnă, perioadadedupă, un calm

ud, rece, împins afară din mare.

după care păsările, câte un stol

pe seară, după care mereu altceva,

sau la fel de bine păsările (vezi,

o nepăsare ciudată). nu apasă,

nu izbucnește nimic dacă o laşi

baltă şi nu‑ţi fierbi amintirile

în slow motion, prin orezul cu lapte.

 

hai să vedem până unde.
zile pe care de ce nu le uiţi

ploua şi fumam şi ne uitam cum plouă

şi i‑am spus cătălinei o platitudine –

ideile curg una dintr‑alta ca râuleţele

care se fac în faţa casei, pe străduţă,

când plouă. numai că râuleţele duc

în canal şi canalul se‑nfundă, ideile

nu, străduţa lor e mai lungă,

mai lungă decât autostrada lui Cortázar,

mai lungă decât Panamericana,

mai lungă decât tunelul pe care

chinezii îl vor construi înspre lună.

 

hai să vedem până unde.
zile pe care de ce nu le uiţi

asta, să‑ţi închipui ţâncul, pe scări,

după metrou‑fuguţă. nu‑l prinde. pe peronul

stâng, piticii răi din mine râd înfundat.

e nevoie să râdă piticii ca să‑mi

înţeleg ziua, am‑fugit‑şi‑n‑am‑prins,

şi săptămâna şi bla. şi cum înţeleg,

cum intru la frică, numai bine nu‑i

aici, să nu intri la frică, o să‑ţi vezi

dimineţile ca pe nişte cartofi îngheţaţi.

acum să‑ţi închipui ţâncul pe scaun,

aşteaptă, picioarele suspendate pe

schemele lui escher, degetele

dansează pe iphone, şi dincoace,

toţi piticii au dispărut.

 

hai să vedem până unde.
zile pe care de ce nu le uiţi

oameni, obiecte în jur, şi nu schiţez chiar nimic,

pe compulsiv, o hârtie mototolită între degete

o jumătate de oră. atâta frică de una, de alta.

cercetătorii britanici au aflat că aşa o iei razna,

singurel, printre copaci, bing‑bang,

patru zile în care nu râzi decât singur şi

soarele care se holbează la tine, muţunachele gras

din clipurile orange. atâta frică de una de alta.

între porci şi alte fiinţe care arată aşa  Ὧ  nu,

nu, nu. zilele trec de parcă apăs x şi se deschide

altă reclamă, e clar, ceva scapă.

şi pâş‑pâş a murit elefantul. cambrat

ca un drac din danemarca, roşu la faţă,

pâş‑pâş, şi când e linişte, râde, mort,

tot elefantul.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe