Vasile Moldovanu

Andrei Giurgia Publicat la: 24-02-2015

Țara lui l‑a condamnat la moarte pentru că a vrut să facă per­formanţă pe marile scene de operă din lume. Zeci de ani, nimeni nu a știut nimic despre  activitatea lui de succes din străinătate. Astăzi vorbește cu emoţie și lacrimi în ochi despre toată perioada neagră prin care a trecut. I‑a iertat pe toţi și își iubește ţara. Plecarea în Germania a fost echivalentă cu debutul în cariera sa fulminantă. Primul angajament l‑a primit de la Opera de Stat din Stuttgart, în 1972. Din 1976 a cântat la Operele de Stat din München și Viena, în 1977 a semnat contracte cu operele din Chicago și Berlin, iar în 1978 cu cea din Hamburg. În 1979 a atins apogeul carierei: apariţiile la Metropolitan (105 spectacole) din New York și Covent Garden din Londra. Mari critici de operă din lume au scris de‑a lungul timpului că celebrul trio format din Carreras, Domingo și Pavarotti ar fi trebuit să includă și un al patrulea tenor: pe românul Vasile Moldoveanu. În 1974, odată cu modificarea Codului Penal, condamnarea i‑a fost comutată la șapte ani de închisoare. Nu s‑a putut întoarce în România decât în 2009, când instanţele române l‑au achitat după un proces foarte îndelungat. A trebuit să facă apel de la distanţă și să ceară rejudecarea cazului.

 

Cum a fost copilăria lui Vasile Moldoveanu?

Eu sunt constănţean. Până la 18‑19 ani am trăit în Constanţa. A fost o copilărie incon­știentă, cu greutăţile enorme ale timpurilor. Am avut niște părinţi devotaţi, extraordinari. O mamă care s‑a luptat să nu ne lipsească nimic – mai am un frate care locuiește acum la Iași. Era o perioadă înfiorătoare. Aveam o veri­șoară care era în corul Operei din Constanţa. Ea mi‑a spus că am voce frumoasă, cânt bine și ar fi bine să mă vadă maestrul Daminescu. M‑a ascultat, m‑a angajat imediat în cor și de atunci a început o altă etapă în viaţa mea. Era un dirijor de cor, Velea îi spunea. Un foarte bun muzician, care după câteva luni mi‑a spus că trebuie să plec la Conservator, să studiez. L‑am ascultat. Am terminat Conservatorul la București. Am lucrat cu un mare tenor al României: domnul Dinu Bădescu. El mi‑a format o anumită idee despre tehnica de belcanto clasic. Un alt lucru important: într‑o vară, Opera Română din București a invitat toţi marii agenţi din lume să vadă spectacole și să de­cidă dacă vor câţiva cântăreţi. O agenţie foarte cunoscută, care avea sediul la Dűsseldorf, mi‑a trimis imediat invitaţii. Nu cunoșteam limba germană pe atunci. M‑am dus la audiţii, dar până acolo a fost o aventură de nedescris, pentru că nu‑mi dădeau viza. Eram singurul din Operă care nu eram membru de partid. Am făcut o cerere la Agenţia Română de Impresariat și din când în când mă duceam să văd dacă a venit viza din Germania. De fiecare dată răspunsul era nu. Într‑o zi, m‑am întâlnit cu o prietenă care cunoștea germana perfect. Am mers cu ea la Ambasadă, unde am constatat că aveam viză de o lună, dar nimeni nu mă anunţase.

 

Ce aţi făcut atunci?

L‑am rugat pe consul să‑mi dea scris și viza în mână. După toate aceste întâmplări, m‑au lăsat să plec. Au urmat audiţii și am început să lucrez în teatre mai mici. Germania este o trambulină extraordinară pentru toţi cântăreţii din lume. Are 75 de teatre de operă, iar toate sunt eșalonate. Fiecare teatru are o orchestră foarte bună. Este o școală extraordinară.

 

O școală care și pe dumneavoastră v‑a ajutat foarte mult!

Enorm. Am semnat niște contracte pe câteva luni în nordul Germaniei. Deja se auzise de mine la un teatru mare din Stuttgart. Acolo se cânta numai Wagner. Ideea directorului era să introducă și repertoriu italian. A venit, m‑a ascultat și m‑a chemat. El voia ca primul spectacol, Boema, să‑l cânt în germană. Eu nu știam o vorbă în germană.

 

Cum v‑aţi descurcat?

Am învăţat după ureche. Vă daţi seama ce a ieșit acolo. În actul trei, am văzut cum cei din comisie, culise și sală erau pe jos de râs. Nu știam ce spusesem. După spectacol, eram cătrănit, iar directorul a vrut să vorbească cu mine. Credeam că totul s‑a terminat. În birou mi‑a spus: „Aveţi un contract pe trei ani de zile, îmi faceţi o premieră sau două, restul cântaţi unde vreţi, dar niciodată să nu mai cântaţi în limba germană”. Am început să râd. A fost o perioadă de vis. Eram plătit tot anul.

 

„Am lucrat cu Polanski vreo trei săptămâni şi am devenit prieteni. Şi astăzi ne mai scriem”

Vă venea să credeţi ce trăiaţi în acele momente, având în vedere regimul din România când aţi plecat?

Mi s‑a părut ireal o mare perioadă de timp. Aveam libertate totală. Când am plecat din România, în magazine nu se găsea absolut nimic. Doar grăsime din China. Când am văzut abundenţa de acolo, nu mi‑a venit să cred. Mi‑am continuat cariera. Între timp, am fost invitat să fac niște audiţii la München. Voiau să facă o nouă producţie, în stil mare, cu Roman Polanski pe post de regizor. Am cântat Rigoletto, iar directorul Operei din München m‑a acceptat imediat. Am crezut că visez. Am lucrat cu Polanski vreo trei săptămâni și am devenit prieteni. Și astăzi ne mai scriem. Chiar dacă nu a avut un mare ecou din punct de vedere regizoral, a fost o colaborare din care am învăţat multe. El, venind din zona filmului, insista foarte mult pe lucrurile intime, detalii sau gesturi.

 

În străinătate eraţi un nume deja, dar în România Securitatea își făcea treaba. Când aţi primit primele vești din ţară cu privire la ceea ce se întâmpla atunci când se rostea numele dumneavoastră?

Părinţii mei mi‑au trimis un articol decupat dintr‑un ziar. Se spunea acolo că sunt trădător de patrie, condamnat la moarte. Am rămas tâmpit când am văzut. Parcă a fost o răzbunare, nu știu cum s‑o numesc.

 

Astăzi vă explicaţi acest gest?

Nu. A trebuit să vin după 42 de ani, să mă duc la notar ca să fac o declaraţie prin care să‑mi șteargă condamnarea. Nu aceea la moarte, pentru că fusese comutată la șapte ani de închisoare. Nu știu dacă au mai făcut și cu alţii așa ceva. Pe mine m‑au umilit. Fratele meu, care era în ţară, a avut și el multe probleme. Îl chemau, îl interogau. De trei ori pe săptămână se întâmpla acest lucru. Odată m‑a găsit într‑un moment prost. Fratele meu se afla în biroul unui colonel și a fost obligat să mă sune și să mă convingă să vin în ţară. Nici nu mă gândeam la așa ceva. Aveam contracte, casa mea, familia mea, rostul meu. Îmi clădisem viaţa de o altă manieră. Eram obosit și m‑a prins într‑un moment prost. Am simţit din vocea lui că era forţat să spună așa ceva, iar eu le‑am răspuns să‑și vadă de treabă.

 

În acea perioadă au fost momente când aţi fi vrut să vă întoarceţi acasă? Cu dorul de ţară cum v‑aţi descurcat?

Permanent l‑am avut. Aveam părinţii, pe fratele meu. Mereu am fost foarte apropiaţi. Prima dată când am revenit în ţară m‑am văzut cu el la Iași. Asta se întâmpla în 2009, după 41 de ani. Aproape că nu ne‑am recunoscut. Ne‑am schimbat enorm în tot acest timp. Soţia lui m‑a cunoscut din fotografii.

 

„Eram urmărit cu coduri şi chiar colegii mi‑au făcut mult rău. Vreau să uit tot”

O altă etapă importantă în cariera dumneavoastră a fost perioada petrecută la Metropolitan din New York. Cum aţi ajuns acolo?

Cea mai mare agenţie din New York și din lume este Columbia. Vicepreședinta de acolo, Nelly Walter, deja avea o ima­gine despre mine. A venit la Hamburg. Am luat un pianist. M‑a rugat să cânt ceva, iar după asta mi‑a spus că trebuie să merg cât mai repede la New York. Nu duceam lipsă de nimic, dar America atrage. Mi‑a trimis imediat o scrisoare prin care conducerea Metropolitan mă invita să cânt un spectacol de probă cu Boema la Minneapolis. Pentru cei de acolo eram tenorul din Est. M‑au privit cu scepticism până am început să cânt. Am cântat și după asta toţi mi‑au devenit prieteni. Unsprezece ani am cântat acolo. Tot acolo m‑am împrietenit cu Luciano Pavarotti și Plácido Domingo. Pe Pavarotti l‑am adorat. Îmi plăcea foarte mult vocea lui.

 

Comunismul și‑a pus amprenta asupra carierei dumneavoastră?

Acum suntem liberi. Libertatea este cel mai preţios lucru pe care tinerii l‑au dobândit, comparând cu viaţa pe care am avut‑o noi. Trebuie să preţuiască libertatea până la sfârșit. Este scumpă. Acum se poate gândi liber, se poate merge în altă ţară, la studii. Atunci nici să vorbim nu aveam voie.

 

Simţiţi în continuare o durere în suflet pentru tot ce v‑a făcut România comunistă?

Undeva încă sângerez un pic, dar cu timpul, cu munca, cu tineretul pe care îl ador, totul se estompează, se șterge. Se uită și devine efemer.

 

Ce este opera pentru Vasile Moldoveanu?

Viaţa mea. Munca noastră de‑o viaţă are aceeași rezultantă: să‑i facem pe cei din sală fericiţi, să le vedem ochii stră­lucitori, să ne perfecţionăm. Ca răsplată, este clar că ne asigură subzistenţa. Satisfacţia morală este ce luăm de la public.

 

I‑aţi iertat pe cei care v‑au făcut rău?

Da. Nici nu mă mai gândesc la ei. Știu tot, cine și ce mi‑a făcut. Am văzut do­sarul de 500 de pagini și documente din arhivă. Eram urmărit cu coduri și chiar colegii mi‑au făcut mult rău. Vreau să uit tot. Nu am arătat aceste mărturii și nici nu voi face asta toată viaţa. Vreau să uităm această pagină oribilă din viaţa noastră.

 

După Revoluţie v‑aţi gândit că o să vă puteţi întoarce imediat acasă?

Nu. Am primit atunci o scrisoare de la Petre Roman. Îmi spunea că nu mai este nici un pericol. Eu nu credeam încă, dar pe lângă asta, eram plin de contracte. Eram la apogeul carierei. Aveam și un copil. Nu puteam să mai risc.

 

Ce faceţi în prezent?

Toate planurile mele sunt legate acum de România. Încerc s‑o ghidez și pe soţia mea din Elveţia spre România. Ne împărţim între Coasta de Azur și
Elveţia. Suntem de 16 ani împreună. Am avut șansa enormă că am dat peste o femeie cu un caracter extraordinar și o generozitate de nedescris. Aveam 62 de kg. Eram o umbră. M‑a luat de la început ca pe un copil. Nu mai aveam nici sănătate, nici nervi. Am căzut cu totul dintr‑odată. Noi, artiștii, suntem cam fără apărare. Am avut această mare șansă. Apoi, ce să spun, soţia mea adoră România.

 

„Voiam şi eu ca ţara mea să mă aprecieze”

Simţiţi reticenţe din partea persoanelor care au aflat povestea lui Vasile Moldoveanu?

Unii mă compătimesc. Nu am motive să mă plâng, dar sunt și persoane care au contestat această decizie. Radio România Cultural m‑a descoperit din întâmplare. S‑a făcut un interviu cu mine prin cineva de la Roma, care s‑a mirat că românii nu mă cunoșteau. Este un paradox. S‑a vorbit mult despre mine… Voiam și eu ca ţara mea să mă aprecieze. Acum lucrurile s‑au schimbat.

 

V‑aţi întoarce definitiv în România?

Depinde. Eu mi‑am clădit toată viaţa în străinătate. Noi, artiștii, avem uneori ochelari de cal, orizontul este același. Cei de lângă mine mă pot determina să las totul, să vând tot ce am și să mă stabilesc lângă fratele meu, la Iași.

 

Cum îi consideraţi pe tinerii de la Opera Naţională Română din Iași?

Cel puţin cinci sau șase voci cum sunt la Iași greu se regăsesc în alte teatre. Sunt excepţionale. Dacă ar fi puţin lucrate, aceste voci pot cânta oriunde.

 

În acest moment vă mai este frică de ceva?

A existat frică într‑un trecut îndepăr­tat. Acum vorbim despre dragoste în tot ceea ce fac și mai ales mă bucur când tineri dornici să facă ceva mă așteaptă la ușă, să‑mi ceară sfaturi. Este cea mai mare satisfacţie.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe