Fals jurnal de educaţie

Dorin David Publicat la: 24-02-2015

Ca în orice sistem, și în cel de învăţământ (sau educaţional) – fie el și românesc –, cea mai impor­tantă parte a sa este alcătuită din individualităţi sau indivizi, din persoanele care îl formează, adică din oameni, res­pectiv neoameni. De la copiii de creșă (probabil că și ei intră în acest minunat sistem de educaţie) până la ministru, toată lumea formează un organism viu, dinamic, ce interacţionează în cele mai diverse moduri, uneori brownian, rareori ordonat. Și, ca orice organism viu, sănătatea și chiar speranţa de viaţă sunt date de celulele sănătoase, respectiv ameninţate de cele bolnave sau de vi­ruși. Nu știu când e mai rău: când elementele din interior sunt bolnave și se comportă ca un măr stricat într‑o ladă cu mere bune ce reușește să le afecteze pe celelalte, iar în acest caz avem de‑a face, să spunem, cu un cancer, sau când boala vine din afară și virusează organismul sănătos, un exemplu la îndemână fiind bacteria Yersinia, care provoacă ciuma.

Acum, realist vorbind, în ceea ce privește sistemul educaţional românesc, este vorba despre ambele variante. Astăzi însă vom alege un exemplu din prima variantă, lăsând‑o pe cealaltă pe data viitoare sau la liber, în regim de autoservire.

Iată un studiu de caz. Ca multe licee din ţară, și cele din Brașov și‑au extins oferta de învăţământ și au dezvoltat un ciclu gimnazial, devenind astfel colegii cu clasele V‑XII, cu examen de admitere și pentru clasa a V‑a. Sunt părintele unui copil intrat în clasa a V‑a la un astfel de colegiu – foarte bun, și nu de fiţe (cel puţin, așa credeam eu). Așadar admitere pentru cele 28 de locuri disponibile. Prima suspiciune: copiii care la concursurile școlare oarecare au avut rezultate medii aici au fost admiși printre primii. Probabil că au avut un moment de glorie, deci trecem peste.

Apoi, situaţia la finalul listei era cam așa: ultima medie admisă, să spunem A. Apoi, primii respinși cu B, respectiv C, iar următorii trei la egalitate cu D. După afișarea rezultatelor, doi admiși s‑au re­tras, fericire maximă pentru următorii cinci de sub linie, care au fost cu toţii admiși. Explicaţia e cât se poate de simplă: unul dintre cei la egalitate (cu D) a fost admis și atunci nu puteau fi nedreptăţiţi ceilalţi doi. Curată justiţie. Nu importă că, de fapt, doar B și C trebuiau admiși, pentru că erau doar două locuri vacante. Ce nu se spune: un D era copil de persoană importantă, deci e logic să fie admis.

Trei. În semestrul al doilea, se transferă de la o școală generală „normală”, în aceeași clasă a V‑a despre care vorbim, un alt copil al unei „personalităţi”. Explicaţia: copilul și‑a dorit foarte mult să ajungă acolo. Dovadă e faptul că a dat admitere și a „reușit” undeva dincolo de locul 40. Ei, și? Ce contează că acum clasa are mult mai mulţi copii? Nu e singura clasă cu 32 de elevi. Și ce, pe „vremea noastră” nu erau clase chiar și cu 40 de copii? Chiar eu am fost într‑o asemenea clasă pe timpul lui Ceaușescu ani la rând și, iată, n‑am murit!

Patru. Oameni suntem cu toţii. Și profesorii, orice s‑ar crede despre ei. Oricine are favoriţii săi. Prin urmare, ce mai contează că la un concurs de poezie din școală regula era ca fiecare copil să aibă două poezii pentru a intra în concurs, iar un elev avea numai una? Cât putem fi de cârcotași, ba chiar câinoși, să tăiem elanul creator al pupilului?

În fine, mă opresc la cinci, ca să închid cercul. Aceiași elevi care au intrat pe locuri fruntașe și au terminat semestrul I cu 10 pe linie au obţinut și în clasa a V‑a, la olimpiade, note medii. Asta e, nu toţi suntem olimpici.

Iată așadar un singur studiu de caz, de la o singură sursă, dintr‑un singur semestru, dintr‑o singură clasă a V‑a, de la un singur colegiu. Mă întreb: câte clase a V‑a există în România? Sau câte clase sunt în total, de la clasa 0 la a XII‑a? Câte studii de caz? Și, atenţie, de universităţi nici n‑am pomenit.

Dacă un caz mediatizat cu un cadru didactic ce nu aștepta, ci cerea exact cât îi trebuia ne‑a făcut să strâmbăm puţin din nas și să ne vedem mai departe de „treburi”, de parcă educaţia copiilor noștri nu ar fi „treaba” noastră, de ce să ne mai mirăm? De ce să ne mai întrebăm cum este posibil ca lada de mere să fie tot mai putredă? Până nu eliminăm celulele bolnave ca să rămână doar cele sănătoase…

Dar să nu ne minţim singuri: celulele bolnave nu sunt doar profesorii care se comportă astfel. Sunt și părinţii care cer (și, pentru asta, dau), și inspectorii care nu doar că închid ochii, dar aprobă. Singurii nevinovaţi în toată povestea asta sunt copiii, dar staţi liniștiţi: nu durează mult până ori se îmbolnăvesc și ei, ori pleacă din ţară.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe