Limba ca vieţuitoare (II)

Stelian Dumistrăcel Publicat la: 24-02-2015

Rezervelor discutate în numărul anterior privind necesitatea și posibilitatea cultivării superioare a limbii li se pot adăuga și altele, dar se impune o logică general constructivă a abordării problemei.

Că, pentru perioade relativ scurte (reprezentând doar câteva decenii), punctele de vedere instituţionalizate privind corectitudinea scrierii, a pronunţiei și a formelor gramaticale, ca și prezenţa anumitor restricţii de uz sintactice și stilistice sunt pasibile de schimbări ne‑o dovedesc înseși motivaţiile din ediţia a doua a Dicţionarului ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române (DOOM2) cu privire la noile norme: acceptarea de alternative pentru formele recomandate, ca variante literare libere, adaptarea normei academice la uzul actual, acest îndreptar fiind, în fond, și expresia unei alte generaţii de specialiști faţă de redactorii DOOM1 (am rezumat, liber, după „Nota” asupra celei de‑a doua ediţii, „revăzută și adăugită”, a DOOM2; astfel de precizări guvernează, de fapt, numeroase intervenţii dintre cele 25 de ultim moment operate de redactori, enumerate în textul respectiv).

Așadar normele se adaptează ţinând cont de uz, de noi puncte de vedere în analiza faptelor, iar specialiștii, dacă ţin seama măcar de astfel de avertismente, nu pot susţine cu inima ușoară, la noi revizuiri, că s‑ar afla în prezenţa perfecţiunii (să ne amintim, mutatis mutandis, caricatura încrederii naive nestrămutate, privind situarea dans le meilleur des mondes, formulată de Voltaire în Candide, ou l’Optimisme).

Ne luptăm cu morile de vânt? Ar putea fi stăvilite oare efectele minimului efort, cum sunt, printre altele, pronunţarea numeralului optsprezece în „variantele” opt/i/ă/u/â/sprezece, comode pentru a evita imposibilul (ce‑i drept!) grup consonantic /ptspr/, absenţa prepoziţiei pe înaintea pronumelui/adjectivului relativ care în acuzativ, dispariţia construcţiei reprezentând reluarea și anticiparea complementului direct, indirect și a completivelor directe și indirecte printr‑un pronume neaccentuat și altele.

În această stare de adevărat asediu dinspre agramaţi, dar și de subminare din interior, oare statutul de precizie, de corectitudine și de eleganţă al limbii exem­plare mai poate fi apărat, oare prestigiul cultural al acesteia mai poate fi salvat? O slabă consolare ar putea‑o constitui referirea la faptul că, la fel ca și în cazul acceptării anglicismelor brute, există limbi și limbaje funcţionale, de presiune a pragmatismului comunicării, optică după care nici tuturor vorbitorilor limbii ro­mâne nu le este dat să se exprime oral și să corespondeze performant (în spaţiile de socializare). Dar atunci ne putem aștepta ca poziţionarea diferită faţă de norma lingvistică să fie evaluată și, eventual, acceptată conform unei scări ce ne‑ar evoca fatalităţi social‑culturale de natura castelor indienilor, astfel că am putea învedera instituirea unui privilegiu al unor neo‑brahmani, singuri deţinători ai artei întru buna scriere și vorbire?

Sau, pur și simplu, să ne precupeţim pretenţiile și eforturile pe acest teren, să ne gândim că, poate curând, se va norma alternativa („cu sau fără”) ori chiar dispensa faţă de pe la acuzativul mai sus‑amintit, că va fi normală o exprimare de tipul „Ministrul a prevenit primarii că nu vor primi suplimentări de la buget”, iar orice ca va fi obligatoriu urmat de și (chiar în „a fost odată ca și niciodată”), după cum alt va fi chiar la locul lui într‑un enunţ precum „a fost de faţă un boschetar și alţi trecători” etc. Doar nici consemnări de tipul Appendix Probi nu au putut frâna tendinţele fonetice ale latinei populare; în zadar corecţii de tipul oculus non oclus și vetulus non veclus, căci toate limbile romanice au, pentru moștenirile respective, forme în care este prezentă evoluţia, specifică fiecăreia, a grupului consonantic /cl/: rom. ochi, it. occhio, span. ojo, port. olho, fr. œil și așa mai departe, res­pectiv rom. vechi, it. vecchio, span. viejo, port. velho, fr. vieil. Și câte alte reguli călcate în picioarele romanităţii!

Dar, dacă ne înspăimântă mulţimea și dificultatea respectării normelor (dată fiind și evoluţia acestora), să ne amintim o luare aminte a lui Eugeniu Coșeriu, un savant îndeaproape preocupat de culti­varea limbii, care a formulat și principiul utilităţii publice, numit și principiul bine­lui public sau al responsabilităţii sociale. În încheierea unei pledoarii împotriva „liberalismului lingvistic”, care înseamnă, de fapt, arbitrariu și libertinaj, raliindu‑se la punctul de vedere al unuia dintre marile lui modele, Coșeriu scria: „Putem termina cu o frază a filosofului spaniol Ortega Y Gasset, care se aplică și normelor lingvistice, cum se aplică altor norme culturale și sociale; zice Ortega: «Lo peor no son las normas rigidas, lo peor es la ausencia de normas que es barbárie»” (Deontologia și etica limbajului).

Credem că, și dincolo de băncile șco­lilor, lingviștii trebuie să considere că este obligaţia lor morală să lupte împo­triva posibilei instaurări a barbariei în limba română.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe