Dogville sau iertarea ca aroganţă (II)

Ramona Ardelean Publicat la: 24-02-2015

Problema este că oamenii sunt fiinţe atât de slabe, încât nu rezistă în faţa Frumuseţii și Bunătăţii, care, în mod paradoxal, le declanșează instinctul urii și al distrugerii. De ce? Pentru că, neputând primi cu adevărat frumuseţea și bunătatea, ei încearcă să le aibă, să se folosească de ele și să le posede ca pe un bun, ca pe un obiect, însă, neputându‑le, în fond, poseda, acest lucru naște ura, trădarea, instinctul criminal și distrugător.

Așadar problema trădării e strâns legată de acea neputinţă, de acel sentiment de inferioritate care, fiind bazat pe ură, tinde să distrugă și să sacrifice tot ceea ce‑i mai bun, mai curat și mai frumos, fiind aproape o lege nescrisă că nu poţi sacrifica ceea ce‑i rău și urât, ci întotdeauna doar ceea ce‑i bun, curat și frumos. Astfel, în timp ce Grace, prin martiriul suferinţei și prin „răstigniri” succesive, evoluează moral, atingându‑și limita cea mai de sus a fiinţei, oamenii din Dogville, prin iertări succesive, involuează moral și regresează tot mai mult, atingându‑și limita cea mai de jos a desfrâului.

Ea coboară tot mai mult în Iadul și întunericul lor, încercând să‑l lumineze, doar că în cele din urmă își dă seama că acesta se comportă ca o imensă gaură neagră, care absoarbe orice lumină care intră acolo, neproducându‑se nici un salt, nici o evoluţie. Conștientizarea acestui fapt îi apare sub forma unei revelaţii, a unui insight prin care ea își dă seama că nu ierta­rea este soluţia, iar tot efortul ei pare zadarnic. Se poate vedea aici și un mesaj anticreștin, în sensul utopiei că oamenii ar putea fi mântuiţi și salvaţi prin bine și prin întoarcerea celuilalt obraz, sugerându‑se că tot Legea Veche, a interdicţiei, răzbunării și pedepsei, ar fi mai eficientă.

Acest lucru apare într‑o formă simbolică la finalul filmului, când are loc întâlnirea dintre Tată și Fiică, căreia i se reproșează enorma aroganţă de care dă dovadă prin faptul că, iertându‑i mereu pe oameni, se plasează inconștient la un nivel etic superior, subestimându‑i pe semeni, fără să le dea șansa de a fi pedepsiţi pentru faptele lor, de a suferi și evolua astfel în planul conștiinţei morale, ceea ce e o formă majoră de aroganţă. A ierta devine astfel cea mai mare aroganţă. Se poate observa din nou o critică subtilă la adresa creștinismului, religia iertării și a milei prin excelenţă, care îi face pe oameni, cum ar spune Nietzsche, niște fiinţe slabe.

Soluţia salvatoare nu e, așa­dar, iertarea, ci pedeapsa. Viciile, păcatele și fărădelegile nu sunt de tolerat, ci trebuie pedepsite. Așa că Grace, care‑și pier­duse orice speranţă în privinţa salvării oamenilor, a început să vadă totul într‑o altă lumină, știind că trebuie să îndrepte lucrurile „pentru binele celorlalte orașe, al umanităţii și al ei înșiși”.

Finalul filmului e zguduitor și apocaliptic. Orașului Dogville i se dă foc și e distrus din temelii, asemenea cetăţilor Sodoma și Gomora, din cauza decadenţei, păcatelor, fărădelegilor și limi­tei inferioare la care omul poate ajunge din punct de vedere moral. Mântuirea și salvarea au loc, așadar, prin Focul Purificator, singurul care poate distruge răul de la rădăcină și care permite renașterea din propria cenușă. Așa cum din cetatea Sodoma doar familia nepotului lui Avraam a fost salvată, tot așa, singurul supravieţuitor din Dogville rămâne câinele Moise, ceea ce trimite tot la conexiunea cu Legea Veche și la ideea unui paznic sau păzitor fidel al Tablelor Legii.

Așadar eradicarea răului, după cum reiese din filmul Dogville, nu poate avea loc prin iertare, cum propune creștinismul, religia Iubirii, a Iertării și a Întoar­cerii Celuilalt Obraz, deoarece a ierta și a înţelege la nesfârșit îi handicapează și îi infantilizează pe oameni din punct de vedere moral, fără să le dea șansa ca prin pedeapsă să conștientizeze și să sufere, durerea și pedeapsa fiind unităţi de măsură foarte bune, în absenţa cărora oamenii își pierd busola și devin niște monștri. Iată de ce singura so­luţie viabilă rămâne răzbunarea și pedeapsa, singurele care‑i dau omului posibilitatea să conștien­tizeze, să se schimbe, să plă­tească aici pentru faptele sale și să evolueze moral. Pentru că oamenii conștientizează greșea­la și răul doar dacă sunt pedep­siţi. În opoziţie, iertarea creștină e văzută drept cea mai mare aro­ganţă, un nivel etic superior, ideal și de neatins, la care, întrucât omul nu se poate ridica, rămâne deocamdată o simplă utopie, ce sfidează realitatea și legile ei naturale.

Și totuși, legea nouă, a Iubi­rii și a Iertării, a apărut tocmai dato­rită limitei și miopiei legii vechi, traduse prin faptul că acel an eye for an eye makes the whole world blind. Iată de ce merită să medităm constant asupra acestei dificile probleme a răului, nu în sensul eradicării lui printr‑o soluţie sau alta, de tipul pedepsei sau iertării, ci prin integrarea și armonizarea lor.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe