Dinspre partea literară a vieţii

Maricica Munteanu Publicat la: 24-02-2015

A spune că viaţa și literatura se suprapun echivalează astăzi aproape cu un truism. Până la urmă, unde se află punctul nodal în care se întretaie cele două și unde anume se despart? Cartea Simonei Sora Seinfeld și sora lui Nabokov pare să se afle în căutarea acestui punct. Cu fiecare cronică (oare ar fi mai potrivit să spun biograffiti?), avem impresia că înaintăm pe un teren foarte nesigur, de parcă am fi călăuziţi de niște piuliţe aruncate la întâmplare, ca în filmul lui Tarkovski. Există un sentiment de indeterminare, o permanentă stare de tensiune în cartea Simonei Sora, de unde și impresia că literatura nu se poate citi decât ca experienţă liminală, ca spaţiu ordonator ce anulează orice contradicţie sau ca interogare a fiinţei, vorba lui Milan Kundera. Simona Sora este un „cititor visceral”. Deloc impersonală sau placidă, lectura devine un modus vivendi, o inti­mitate contondentă dintre cititor și carte, o „relaţie corp la corp”, o lectură senzo­rială, cum ar spune Gellu Naum, plină de voluptate aproape, ce s‑ar opune lecturii conștiente, culturale. De aceea, împărţi­rea tripartită între bio, biblio și bio‑biblio nu are decât o funcţie structurală, „iro­nico‑didactică”. Contururile se estom­pează mereu, categoriile glisează unele într‑altele, astfel încât rămânem deseori cu impresia că o anumită cronică s‑ar potrivi și în alt capitol decât celui căruia îi aparţine. În articolul „Librăriile mele”, cititoarea pasionată Simona Sora are de ales între a‑și cumpăra o carte la care ţine și un pachet de ţigări (două vicii, în fond, nu‑i așa?) și alege, desigur, să cumpere cartea, dar dilema este rezolvată de destin (un destin de „librărie”, ce are facili­tăţile sale). În altă parte, aflându‑se la Barcelona, petrece ore în șir cău­tând cafeneaua Céntrico din cartea Detectivii sălbatici a lui Bolaño, suferind parcă de „sindromul Stendhal”, boală cronică a „pele­rinilor literari”. Cărţile devin, astfel, tot atâtea pelerinaje, a căror fina­litate e un alt pelerinaj.

Dacă viaţa și literatura se întâlnesc și co­munică, s‑ar părea că o altă dihotomie transpare din paginile lui Seinfeld și sora lui Nabokov, cea între cri­tica literară sau presa culturală și literatură. Astfel, lumea literară nu este deloc pre­zentată în atmosfera rarefiată a autonomiei literaturii, ce s‑ar sustrage me­canismelor perverse ale socialului. În fond, literatura nu „copiază” doar partea adâncă, ideatică a vieţii, o viaţă literaturizată, până la urmă, ci și micile ei meschinării și perversiuni, corupţia și sforăria, ju­de­căţile date pe bază de prietenii și apartenenţă la grupuri literare, lupta de orgolii (vezi dialogul dintre Gabriel Liiceanu și Herta Müller despre disi­denţa în comunism), cererile imperative din partea unor „dermatologi” pentru a le citi cărţile, negocierea cu „încrede­rea tranzacţională” a editorilor, mercenariatul sau funcţiona­rismul cultural. Critica literară, în speţă cea de întâmpinare, suferă de neîncredere din partea cititorilor avi­zaţi. Jurnalismul cultu­ral plă­tește tribut unui public al bu­nu­lui‑simţ, al acelui common sense mai curând, care caută în rafturile librăriilor best­selleruri și preferă recen­ziile din revistele glossy. Oricine poate să scrie bine, lumea literară e plină de impostori care mimează competenţa literară, consideră Simona Sora. Criticul literar nu mai este cel care dă judecăţi de va­loare, ci un simplu in­formator ce trans­formă literatura în armă propa­gandistică. Cu alte cuvinte, se resimte o anumită lipsă de vocaţie din partea criticilor, a acelei intimităţi cu literatura despre care vorbeam mai devreme. În acest sens, cartea Simonei Sora este scrisă cu o con­știinţă a sfârșitului. Au­toarea simte că este unul dintre ultimii practicanţi ai cri­ticii de întâmpinare, acceptându‑și totuși înfrângerea și pre­ferând să se ipostazieze în poziţia celui „care citește și tace”.

Seinfeld și sora lui Nabokov este o „carte despre moarte”, în accepţia lui Alexandru Paleologu. Scrisă parcă într‑un „prezent‑trecut”, ea devine o reevaluare a semnificaţiilor pe care le are critica lite­rară, dar și un refuz cu funcţie elibera­toare. Ultimul capitol, având o nuanţă romanescă, este intitulat „epilog”. Autoarea consemnează pierderea unei agende în care avea tot felul de însemnări, scrise cu o luciditate laborioasă, episod ce contrastează cu întâlnirea în plină stradă cu Lygia Naum, care murise în urmă cu câţiva ani. Finalul împrumută ceva din atmos­fera cărţilor lui Márquez, în care morţii se plimbă printre cei vii, ducându‑și propria existenţă, cu bătrâ­neţea și moartea lor. Pagină de roman, acest ultim capitol este totuși impregnat de incertitudine: oare gestul de a evita ciocnirea cu Lygia Naum și fuga pentru recuperarea agendei pierdute nu semna­lează cumva neputinţa de a renunţa la critica literară și contopirea definitivă cu fantasmele literaturii?

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral