Medina din Marrakech. Magie şi pericol

Constantin Arcu Publicat la: 24-02-2015

Vocabula medina are o rezonanţă orientală și gândul te duce spre orașul cu același nume din Arabia Saudită, unde se găsește mormântul lui Mahomed. Însă medina înseamnă și partea veche a unui oraș arab, împrejmuită de ziduri, în care a luat naștere și s‑a dezvoltat respectiva așezare urbană. La Marrakech, în mijlocul celebrei sale medine, se află Place Jemaa‑el‑Fna și souk‑ul (bazarul), curiozităţi turistice de mare calibru.

Piaţa Jemaa‑el‑Fna, declarată patrimo­niu al umanităţii de UNESCO în 2001, pare puţin atractivă în prima parte a zilei. Animaţia sporește treptat și dă în clocot în toiul după‑amiezii. Se înghesuie aici dresori de maimuţe, povestitori și recitatori de versete din Coran, vânzători de ouă de struţ, cântăreţi la tobe, dresori de vipere, dansatoare din buric, femei ce fac tatuaje, un dentist cu un clește ruginit și o grămadă de măsele alături etc., toţi nerăbdători să scoată un ban din buzunarul turistului.

În apropiere, există standuri pe care se află grămezi de citrice, unde poţi bea un suc natural de portocale cu numai 4 dirhami (la casele de schimb, un euro echivalează cu 10,5 dirhami, poate ceva mai mult). Pe marginile acestei pieţe magice se înșiră buticuri și localuri în care poţi servi tajin (o mâncare din carne și legume fierte în vasul cu același nume), cușcuș marocan, grătare de miel sau vită, harira (o supă‑cremă din legume), salate, pastilla (un foietaj umplut cu pui, fructe de mare și legume), șaorma, sandviciuri etc.

Am mâncat tajin con carne picada, o comandă dată la nimereală, și mi‑a plăcut. Dar entuziasmul meu a scăzut simţitor după ce am văzut cum se spală farfuriile, scufundându‑le într‑o găleată cu apă. Nu mai spun de bucăţile de carne atârnate la soare, sub asediul continuu al roiurilor de muște. Pericolul îl constituie însă apa de la cișmea, pentru că europenii fac diaree sau crampe, în timp ce marocanii nu re­simt nici un fel de consecinţe.

Făcând turul pieţei, te ispitește poteca îngustă prin care se intră în souk‑ul de alături. Ai senzaţia că pătrunzi direct în poveștile din O mie și una de nopţi. Souk‑ul are stradele înguste de vreo doi metri, sinuoase și bifurcate, o încâlceală prin care se înghesuie mulţimi amestecate de oameni, cărucioare, măgari cu desagi încărcate și scutere primitive. De‑a lungul stradelelor se îngrămădesc tarabe cu măsline, ulei de argan, suveniruri, curmale și alte fructe uscate, dulciuri arămii unse cu miere, fursecuri cu migdale etc. Oricât te‑ar atrage mărfurile, e bine să fii cu băgare de seamă, pentru că sunt mulţi „pianiști”, cu degete lungi și fine, care te ușurează de bani fără să prinzi de veste.

Mergând prin labirintul de străduţe învăluite în mistere adânci, simţi după un timp nesiguranţă. Știi că Place Jemaa‑ el‑Fna se află pe aproape, numai că prin străfundurile întortocheate ale souk‑ului nu te poţi orienta nicicum. Ceva mai târziu te trezești pe o stradelă unde trecăto­rii sunt rari, nu mai întâlnești figuri europene și simţi cum în suflet îţi crește un sentiment de panică. Te‑ai aruncat în pri­mejdie de dragul aventurii, deși Idris, ghidul marocan, te‑a avertizat că mulţi europeni s‑au pierdut aici și astfel se ex­plică apariţia unor generaţii de marocani cu ochi albaștri.

Continui să mergi sperând că nu atragi atenţia, deși te simţi urmărit de multe priviri. Simţi pericolul plutind în jur și pătrunzi dintr‑odată într‑un film ce ţi‑a fost deja povestit. Ca din pământ, apare „salvatorul”. Un tinerel de vreo 15 ani, cu un rucsac în spate, care vor­bește franţuzește cursiv. Îţi spune că stra­dela pe care credeai că te îndrepţi spre Jemaa‑el‑Fna este înfundată și ţi se ală­tură. Te simţi încolţit.

Începe să‑ţi toarne gogoși, în timp ce te învârte pe străzile strâmte până ameţești. La scurt timp mai apare un bruneţel, ceva mai scund, iar celălalt te asigură că e frăţiorul său. Afli curând că fratele mai mic nu are alt ţel în viaţă decât să‑și procure un scuter, insinuându‑ţi concluzia vădită că e musai să contribui. Ștrengarii nu violentează fizic, ci tâlhăresc turiștii prin presiune psihică. Zâmbești în sinea ta, spunându‑ţi că le vei da ţeapă la sfârșit. În definitiv, nu le‑ai cerut ajutorul, iar ei încearcă să ţi‑l impună destul de scump.

Pe neașteptate se opresc și‑ţi arată vârful minaretului Koutoubia, regretând că, de teama poliţiei, nu te pot însoţi mai departe. Stradela pare mai largă, dar se bifurcă și se încâlcește drept în faţa ta. Dacă îţi închipui că te vei descurca din acest loc, te înșeli amarnic. Plătești, însă la scurt timp te vei împotmoli iar și se va ivi din senin alt „salvator”. Scenariul se va repeta ca tras la indigo. Dar nu le faci jocul. Îi asiguri într‑un melanj de limbi străine că nu‑i cazul să‑și facă griji cu poliţia: pas de problème, you are my friends! Le vei da câţiva euro în piaţă, doar n‑o să te lași jefuit de pușlamale. Astfel reușești să te salvezi de primejdiile souk‑ului, însă ratezi șansa de a contribui la ameliorarea rasei umane în Maroc.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe