Iulia Sala, despre fluturi şi alte semne

Gabriela Haja Publicat la: 24-02-2015

Apărut la Editura Brumar din Timișoara (2013), în bune condiţii grafice, volumul Din dragoste pentru poștaș al Iuliei Sala e unul neobișnuit, fiindcă nu se lasă încadrat tematic și stilistic în vreuna dintre direcţiile manifeste astăzi. Nu găsim aici nici un realism cu valenţe magice ori ba, nici proză confesivă, memorialistică, evocatoare de epoci și oameni revoluţi, și e cu totul străin de scrisul naturalist‑vulgar, care a invadat pentru o vreme lumea literelor și care este probabil o reacţie la constrângeri cenzurale, ce trebuie analizate cu mijloacele psihologiei și, eventual, ale socio­logiei, iar nu cu cele ale criticii literare, fiindcă nu de artă putem vorbi în acest caz. De altfel, autenticitatea vocii auctoriale a prozatoarei noastre a fost re­cunoscută ca atare și distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut (Casa cu pereţi de vânt, Editura Clusium, 2003).

Și scriitura e neconven­ţională, originală în libertatea pe care o asumă, căci, dintr-un început, o voce pe care o des­coperim masculină spune o poveste de dragoste ratată și mărturisește incapacitatea de a înţelege ce se petrece cu sine și neputinţa comunicării cu lumea exterioară eului său introvertit, izolat în marginile propriului trup, ale unor limitări impuse, în adolescenţă, de un mentor prost, asumate integral și fără revoltă de bărbatul cel tânăr. Toate acestea, în ciuda ori tocmai din cauza eforturilor de explicitare raţională – cu liste de observaţii și de raţionamente notate atent – a transformărilor pe care, inconștient, le parcurge. Această voce este protagonistă și acaparează cititorul aproape în totalitate. Descoperim însă treptat că personajul important al cărţii nu este Victor Ban (numele îl aflăm abia în capitolul 15!), ci destinatarul cu­vintelor sale, personajul feminin, Clara, care, sub imperiul iubirii, evoluează – miraculos, am spune – spre deplina stare de graţie din final. În plan secund ni se arată un Profesor de muzică bătrân și dezabuzat, care a pierdut bucuria cântării odată cu moartea soţiei și cu dispariţia fe­tiţei, devenit purtătorul unei nemeritate vinovăţii; o Doamnă Tina, bizară în felul ei de a controla viaţa protagonistului pe care îl găzduiește – de fapt, o Moiră ce își păzește prizonierul, cu iubire posesivă; o soră (vitregă) pragmatică și „realistă”, care alege să trăiască în planul comod al convenţiilor sociale.

Dar, disimulate de aparent banale fapte și personaje – un poștaș, chiar îndrăgostit, tot poștaș rămâne! –, sunt inserate în text, discret, chei de lectură care ne proiectează într‑un cu totul alt plan al receptării și care ne provoacă să reconstituim un discurs secund, nespus, vehicul pentru adevăruri esenţiale, mai degrabă intuite decât desăvârșit formulate. Încât, la finalul lecturii, este obligatorie revizuirea întregii perspective asupra „po­veștii”, pe de o parte, pentru o rezolvare posibilă a misterului care stăruie asupra unora dintre eroi și a faptelor lor, iar pe de altă parte și mai important, pentru a dezvălui înţelesuri dincolo de mesajul de suprafaţă.

Altfel spus, o carte ce provoacă la tentaţia relevării unei cunoașteri dincolo de aparenţe – o carte iniţiatică pentru cititori, iar nu pentru personaje, care sunt doar instrumente ce evoluează solistic ori în ansamblu într‑un text constituit mu­zical. Căci Sonata nr. 5 pentru vioară și pian op. 24 pare a modela scriitura, acompaniind‑o, substituind‑o contrapunctic în momente de maximă tensiune.

Altminteri, textul curge denotativ, fără metaforizări inutile, dar cu analogii și trimiteri – limpezi, aproape didactice, ușor recognoscibile celor știutori – la perceperea lumii spiritualizate, într‑un proces de (re)descope­rire a vocaţiei individuale prin intermediul muzicii. Cei doi muzicieni, Victor și Profesorul, trăiesc revelaţii pe care încearcă să le înţeleagă raţional, distrugând astfel minunea orfică și ră­mânând, primul dintre ei, blocat „în fanta dintre viaţă și moarte” (p. 5), epuizat de experienţa trăită (p. 122), iar celălalt, mistuit de incertitudini, amuţit pentru cei din afară de bucuria redefinirii interioare: „Potrivi cu grijă vioara și trecu încet arcușul peste corzi. Muzica își desfăcu încet aripile de fluture...” (p. 121). Singura care se lasă purtată până la capăt de taina metamorfozei este Clara, aflată ea însăși sub semnul fluturelui (laitmotiv înso­ţitor, purtător de nuanţate sem­nificaţii, de la renaștere la transformare și, în final, efemeritate). Destul de frecvente și surprinzătoare sunt comparaţiile ori analogiile făcute cu feluri de bucate ce evocă fericirea elementară și primitivă, legată de copilărie și de ocrotire, a hranei. Aș fi rămas la acest nivel al interpretării, dacă n‑ar exista un bob de mazăre ce amintește de anumite interdicţii ale pitagoreicilor și care m‑a determinat să privesc alimentele ca pe niște alte semne alchimice ale trans­figurării materiei.

Se spune că fiecare carte își are cititorii săi. Unii adaugă: pe care îi merită. Cititorii romanului de faţă vor fi dintre cei fericiţi, căci e generos acest mesaj al posibilităţii de renaștere a oricăruia dintre noi, într‑o primăvară mereu la îndemâna celor care acceptă să o recunoască. Deși ne comunică adevăruri străvechi, scriitura este modernă, alertă și ne ţine trează atenţia până la final, ce se dovedește a fi deschis; deschis interpretă­rilor ca orice parabolă din cartea unei blânde, hieratice și uneori ironice înţelepciuni.

Aceasta este parabola fetei care era gata să moară din dragoste pentru poștaș. Și este scrisă pentru lectorul de azi, inte­ligent, informat, dar grăbit și adesea sastisit de prea multele răspunsuri, inerent contradic­torii, la întrebări esenţiale.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe