Conștiința totalitară ca poveste

Daniel Șandru Publicat la: 24-02-2015

Când trăiești în „poveste”, e greu să accepţi realitatea. Se întâmplă lucrul acesta, îmi spun, mai cu seamă dacă „povestea” urmărește să cuprindă alteritatea fără drept de apel, ca proiecţie a conștiinţei totalitare. În, probabil, cele mai cunoscute pagini din Fenomenologia spiritului, Hegel, el însuși putând fi suspectat de a fi fost o conștiinţă totalitară, scrie despre recunoaștere. Aceasta rămâne, până astăzi, problema fundamentală a oricărei conștiinţe de acest tip. Analizând modul în care Hitler și-a proiectat „povestea”, ca formă de luptă cu alteritatea, până ce aceasta, în insanitatea sa, a cuprins întreaga societate germană a primei părţi a veacului trecut, Theodor Adorno și colegii săi au reușit să explice, din perspectivă psiho-sociologică, de ce și cum anume Mein Kampf a ajuns să fie asumată axiologic, comportamental și atitudinal ca luptă a tuturor, întru nebunia unui singur om. Și acolo a fost vorba despre recunoaștere, pentru că majoritatea celor asupra cărora dictatorul și-a proiectat „povestea” se încadrau perfect în profilul personalităţii autoritare. Altfel spus, diversitatea benefică a realităţii este anulată atunci când se produce nefericita conjuncţie dintre conștiinţa totalitară și personalitatea autoritară. Iar asemenea conjuncţii s-au tot produs în secolul trecut, lăsându-ne moștenire multiple forme de manifestare a naraţiunii răului politic.

S-ar putea spune că acele vremuri au apus. Nimic mai departe de realitate: și conștiinţa totalitară, și personalitatea autoritară sunt prezenţe vii, replicate individual în fiecare societate. Într-una marcată de cultura politică „voievodală”, paternalistă, precum a noastră, prezenţa lor se poate resimţi acut. Conștiinţei totalitare îi este comod să trăiască în „poveste” pentru că eterogenitatea realităţii îi provoacă disonanţă cognitivă, iar această situaţie este valabilă și pentru politicienii, și pentru intelectualii, și pentru oamenii obișnuiţi ce-i sunt purtători. Pe de altă parte, personalităţii autoritare îi este incomod să se manifeste în realitate, aceasta fiind adeseori dificilă și marcată de spontaneitate, așa încât caută certitudinea și securitatea unei „povești” în care să creadă.

Culmea este că, astăzi, noile conștiinţe totalitare vorbesc în numele democraţiei. Pentru că orice „poveste” cu care vrea să înlocuiască realitatea, uniformizând-o, are o structură maniheistă, e de la sine înţeles că o astfel de conștiinţă asumă din start deţinerea absolută a adevărului. Implicit, deţinerea lipsită de rest a binelui ce trebuie să ia locul răului produs permanent de realitate. Desigur, problema nu este aceea a existenţei „poveștii” ca atare, ci a instrumentării sale de către conștiinţa totalitară și a transformării ei în obiect de cult de către personalitatea autoritară. Iar asta pentru că și una, și cealaltă tind să recunoască o singură „poveste”, considerată unica valabilă.

Din fericire, cred, spiritul timpului ce marchează realitatea noastră mizează pe varietate și pluralism. Varietatea ideilor și pluralismul argumentelor, eterogenitatea manifestărilor culturale și ideologice, diversitatea „poveștilor”, în cele din urmă. Se conturează, astfel, spaţiul dezbaterii, al unei competiţii de idei în care onestitatea și popperiana umilitate intelectuală reușesc să demanteleze orgoliul auctorial al unui Eu ce revendică o recunoaștere totală și să-l înlocuiască printr-un Noi în care recunoașterea individualităţilor înseamnă și recunoașterea meritelor acestora.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe